După 50 de ani, soțul meu a început să plece tot mai des în delegații: Adevărul pe care l-am aflat întâmplător m-a sfâșiat

— Iar pleci, Viorele? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei glume.

— E doar o delegație scurtă, Maria. Doi-trei clienți la Cluj, mă întorc vineri seară. Promit! mi-a răspuns el, evitându-mi privirea și grăbindu-se să-și tragă geaca pe umeri.

Apoi, ca de obicei, un sărut grăbit pe frunte și ușa trântită. Am rămas singură în hol, cu mirosul lui de aftershave plutind încă în aer. M-am uitat la ceas: 6:30 dimineața. Prea devreme pentru orice altceva decât pentru gânduri negre.

La început, plecările lui Viorel erau rare și chiar mă bucuram de liniștea casei. După 50 de ani, copiii erau mari, fiecare cu viața lui. Eu și Viorel rămăseserăm doar noi doi, doi străini care împărțeau aceeași canapea și același televizor. Mă obișnuisem cu rutina: el pleca, eu îmi făceam ceaiul preferat, mă uitam la seriale turcești și adormeam devreme, cu lumina aprinsă pe noptieră.

Dar ceva s-a schimbat. Plecările au devenit tot mai dese, scuzele tot mai vagi. Odată, când l-am întrebat dacă nu e obosit de atâta drum, a ridicat din umeri:

— Asta e viața, Maria. Trebuie să muncim până la pensie. Nu toți avem norocul să stăm acasă.

Am simțit un junghi în piept. Eu nu stăteam acasă din noroc, ci pentru că sănătatea nu-mi mai permitea să lucrez. Dar n-am zis nimic. Nu voiam scandaluri.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit din întâmplare un bilet de tren în buzunarul hainei lui Viorel. Nu era spre Cluj, ci spre Iași. M-am uitat lung la bilet, încercând să găsesc o explicație logică. Poate s-a răzgândit în ultimul moment? Poate a avut o urgență? Dar de ce nu mi-a spus?

Am început să fiu atentă la detalii: parfumuri noi pe hainele lui, mesaje primite târziu în noapte, zâmbete pe care nu le mai văzusem de ani buni. Într-o zi, l-am sunat pe la prânz, să-l întreb dacă a mâncat ceva cald. Mi-a răspuns o voce de femeie:

— Alo? Cine e?

Am închis imediat. Inima îmi bătea nebunește. Am stat ore întregi pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. Seara, când a venit acasă, Viorel era vesel, cu un buchet de flori în mână.

— Pentru tine! Să-ți mai înseninez ziua!

Am luat florile fără să spun nimic. Mirosul lor dulceag mi-a dat greață.

Într-o duminică, fiica noastră cea mică, Irina, a venit pe la noi cu copiii. Am încercat să par normală, dar Irina m-a privit lung:

— Mamă, ești bine? Pari obosită…

— Sunt doar puțin răcită, i-am răspuns scurt.

Nu voiam să-i împovărez pe copii cu problemele mele. Dar Irina a insistat:

— Tata iar pleacă mâine?

— Da…

— Mamă… tu chiar nu vezi? Tata nu mai e ca înainte.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina știa ceva? Sau doar bănuia?

În seara aceea am decis să-l confrunt pe Viorel. L-am așteptat în bucătărie, cu ceaiul aburind între palme.

— Viorele… trebuie să vorbim.

A oftat și s-a așezat la masă fără să mă privească.

— Ce s-a întâmplat?

— Cine era femeia care mi-a răspuns la telefon?

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat privirea spre mine și am văzut pentru prima dată frica în ochii lui.

— Maria… nu voiam să afli așa…

— Deci e adevărat? Ai pe altcineva?

A dat din cap încet.

— De cât timp?

— De aproape doi ani…

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

— Maria… nu știu ce să spun… N-am vrut să te rănesc.

Lacrimile mi-au curs fără oprire. Toți anii aceia împreună, toate sacrificiile… pentru ce? Pentru ca el să-și găsească fericirea în brațele alteia?

A doua zi dimineață am făcut bagajul și am plecat la sora mea din Ploiești. Am stat acolo două săptămâni, fără să răspund la telefon. Sora mea m-a ținut în brațe și m-a lăsat să plâng cât am avut nevoie.

Când m-am întors acasă, Viorel era încă acolo. Nu plecase nicăieri. M-a privit cu ochii roșii de nesomn.

— Maria… putem încerca din nou? Pentru copii… pentru noi…

L-am privit lung și am simțit că nu mai pot. Nu mai eram aceeași femeie care îl aștepta cu ceaiul cald și serialul turcesc.

— Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine…

Au trecut luni de atunci. Încercăm să fim civilizați pentru copii și nepoți. Dar ceva s-a rupt iremediabil între noi.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg să tacă și câte au curajul să plece? Ce înseamnă cu adevărat loialitatea după o viață întreagă împreună?