După cincizeci de ani: Când dragostea doare mai tare ca niciodată

— Ce-i cu parfumul ăsta pe tine, Viorel? Nu e al meu, nici nu seamănă cu nimic din ce folosesc eu.

Vocea mi-a ieșit tremurată, aproape șoptită, dar în același timp ascuțită ca o lamă. Era joi seară, ora la care Viorel venea mereu acasă, cu pași grei și obosiți, după încă o zi la biroul din centrul Ploieștiului. Dar în seara aceea, ceva era diferit. Cămașa lui mirosea a flori dulci, a ceva tânăr și proaspăt, ceva ce nu avea ce căuta pe pielea unui bărbat de cincizeci și șapte de ani.

Viorel s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, aceiași ochi în care mă pierdusem cândva, și a ridicat din umeri.

— Probabil s-a atins cineva de mine în autobuz. Ce vrei să zic? Nu mai fi paranoică, Lidia.

Paranoică. Cuvântul ăsta mi-a rămas agățat de suflet ca o cârpă udă. Am tăcut. Am strâns masa în liniște, am spălat vasele, iar în minte mi se derulau imagini cu noi doi tineri, râzând pe malul Prahovei, visând la copii și la o casă cu grădină. Acum copiii erau mari – Raluca la București, Rareș plecat în Germania – iar casa noastră era plină doar de ecoul pașilor noștri și de tăceri apăsătoare.

În următoarele săptămâni am început să văd totul altfel. Viorel stătea tot mai mult peste program, telefonul lui era mereu pe silențios și îl ținea lipit de el ca pe un secret murdar. Într-o zi, am găsit un bilețel mototolit în buzunarul hainei lui: „Mulțumesc pentru azi. Mi-e dor deja. M.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat pe marginea patului nostru – patul în care ne-am iubit, am plâns și am visat împreună – și am plâns ca un copil. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: la serile când îl așteptam cu ciorba caldă, la anii când am stat acasă cu copiii ca el să-și poată construi cariera, la zilele când îi spălam cămășile și îi călcam pantalonii fără să mă plâng.

A doua zi dimineață, l-am privit cum își bea cafeaua. Avea riduri noi la colțul ochilor și părea mai obosit ca niciodată.

— Viorel, cine e M?

A lăsat ceașca jos și m-a privit lung. Pentru prima dată după mulți ani, nu a mai încercat să mintă.

— Mirela. Colega mea de la contabilitate.

Atât. Niciun regret în vocea lui, doar oboseală și resemnare. Am simțit că mă prăbușesc.

— De cât timp?

— De aproape un an… Lidia, nu știu ce să-ți spun. S-a întâmplat pur și simplu.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit din bucătărie. În capul meu răsunau toate promisiunile lui: „Nu te voi răni niciodată”, „Ești femeia vieții mele”, „Noi doi împotriva tuturor”.

Zilele care au urmat au fost un coșmar trăit pe mutește. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă suntem bine; i-am spus că da, deși simțeam că mă sufoc. Raluca mi-a scris pe WhatsApp: „Mami, ești ok? Pari tristă.” I-am răspuns cu un emoticon zâmbitor.

Într-o seară, Viorel a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a așezat lângă mine pe canapea și a început să vorbească despre divorț. Vocea lui era calmă, aproape străină.

— Lidia, nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja. Cred că e mai bine să ne despărțim… Am nevoie să fiu sincer cu mine însumi.

Am izbucnit:

— Sincer? După treizeci de ani? După ce am crescut doi copii împreună? După ce ți-am fost alături când ai avut probleme cu inima? Acum ai nevoie să fii sincer?

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a căscat o prăpastie imposibil de trecut.

În zilele următoare am mers ca un robot: serviciu – acasă – piață – serviciu. Colegele de la bibliotecă au observat că sunt schimbată.

— Lidia, ai pățit ceva? — m-a întrebat Irina într-o pauză.

Am dat din cap că nu. Cum să le spun că viața mea s-a destrămat? Că nu mai știu cine sunt fără Viorel?

Într-o noapte nu am mai rezistat și am sunat-o pe Raluca.

— Mami… — vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Tata are pe altcineva… — am reușit să spun printre suspine.

A urmat o liniște grea.

— Vin acasă mâine dimineață — a spus ea hotărât.

Când a ajuns Raluca acasă, m-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:

— Nu e vina ta! Nu meriți asta! Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc!

Am plâns împreună ore întregi. Rareș m-a sunat din Germania:

— Mamă, orice ar fi, eu sunt aici pentru tine! Nu-l lăsa să te doboare!

Cu sprijinul lor am început să văd lucrurile altfel. Am mers la psiholog pentru prima dată în viață. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt: furie, tristețe, frică, dar și speranță.

Viorel s-a mutat la Mirela după două luni. Casa a rămas goală și rece. Dar încet-încet am început să-mi regăsesc liniștea: am redecorat sufrageria, am plantat flori în grădină și am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură.

Uneori mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că nu mai sunt femeia care accepta orice doar ca să nu fie singură.

Poate că viața începe cu adevărat după cincizeci de ani… Sau poate abia atunci afli cine ești cu adevărat?