După cincizeci de ani, viața mea s-a sfărâmat: Povestea unei trădări neașteptate

— Nu pot să cred, Petru! Cum ai putut să-mi faci una ca asta după atâția ani? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătărie, cu telefonul în mână, citind pentru a treia oară mesajul pe care îl găsisem din greșeală: „Mi-e dor de tine, abia aștept să te văd mâine la birou.” Semnat: Camelia. Camelia, colega lui de la serviciu, cu care glumea mereu la petrecerile firmei, pe care o considerasem mereu doar o prezență plăcută și nimic mai mult.

Petru stătea în fața mea, cu ochii în pământ. Nu mai era bărbatul sigur pe el, cel care mă ținea de mână la nunta fiicei noastre, nici omul care mă făcea să râd când mă simțeam copleșită de griji. Acum era doar un străin vinovat, prins între două lumi.

— Nu am vrut să se întâmple așa… a murmurat el, evitând să mă privească. — A fost o greșeală. Nici nu știu cum am ajuns aici.

Am izbucnit în plâns. Simțeam că tot ce construisem împreună — casa noastră mică din cartierul vechi al Brașovului, amintirile din vacanțele la mare, serile liniștite cu ceai și povești — se prăbușeau peste mine. Aveam 54 de ani și credeam că viața mea e așezată, că nu mai există surprize majore, doar rutina blândă a unei iubiri mature.

Dar m-am înșelat. Și cel mai tare mă durea faptul că nu observasem nimic. Cum să nu-mi dau seama? Oare am fost prea ocupată cu nepoții? Prea prinsă în grijile zilnice? Sau poate am refuzat să văd semnele: serile când venea târziu acasă, mesajele scurte și reci, privirea absentă la masă.

În zilele următoare, am trăit ca într-un vis urât. M-am izolat în dormitor, evitându-i privirea și prezența. Fiica mea, Irina, a venit într-o seară și m-a găsit plângând. S-a așezat lângă mine pe pat și m-a luat de mână.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Te rog, spune-mi!

I-am povestit totul printre sughițuri. Irina a rămas tăcută o vreme, apoi mi-a spus:

— Nu meriți asta. Dar trebuie să decizi ce vrei să faci mai departe. Pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Ce voiam eu? Să-l iert? Să-l alung? Să încerc să repar ceva ce părea iremediabil stricat?

Petru încerca să se apropie de mine. Îmi aducea cafeaua dimineața, îmi lăsa bilețele cu „Îmi pare rău” sau „Te iubesc”. Dar nu mai simțeam nimic. Parcă între noi se ridicase un zid rece și gros.

Într-o zi, am ieșit la plimbare prin parcul nostru preferat. Era toamnă târzie, frunzele foșneau sub pași și aerul mirosea a ploaie. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii care se jucau. M-am gândit la mine, la femeia care fusesem înainte de a fi soție și mamă. Unde dispăruse acea femeie? Când renunțasem la visele mele?

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, cu un pahar de vin roșu și o agendă veche în față. Am început să scriu tot ce simțeam: furie, dezamăgire, frică. Am scris despre anii în care am pus familia pe primul loc și despre cât de puțin m-am gândit la mine însămi.

A doua zi dimineață, l-am chemat pe Petru la masă.

— Trebuie să vorbim serios. Nu pot trece peste asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am nevoie de timp. Poate și tu ai nevoie să te gândești ce vrei cu adevărat.

El a dat din cap trist:

— Nu vreau să te pierd. Am greșit enorm. Dar nu pot schimba trecutul.

— Știu. Dar nici eu nu pot trăi cu această rană deschisă.

Am decis să ne separăm pentru o vreme. Petru s-a mutat la sora lui din cartierul Tractorul. Casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. Primele nopți au fost cele mai grele: nu puteam dormi, mă trezeam plângând sau urlând în pernă.

Prietenii au reacționat diferit: unii mi-au spus că ar trebui să-l iert pentru că „toți bărbații greșesc”, alții m-au îndemnat să merg mai departe singură. Mama mea mi-a spus:

— Viața nu se termină aici, Ana. Poate e timpul să te redescoperi.

Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură. La început mi-a fost greu să vorbesc cu ceilalți, dar încet-încet am început să mă simt din nou vie printre oameni care nu știau nimic despre povestea mea.

Irina venea des cu nepoții și încerca să mă facă să râd:

— Hai, mamă, nu lăsa un bărbat să-ți fure bucuria!

Dar rana era încă acolo. Într-o seară, Petru m-a sunat:

— Ana… Mi-e dor de tine. Pot veni să vorbim?

Am acceptat. A venit cu un buchet de crizanteme galbene — florile mele preferate — și cu ochii roșii de plâns.

— Nu pot trăi fără tine. Am făcut cea mai mare prostie din viața mea.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era încă iubire, dar și multă durere.

— Poate că putem încerca să reconstruim ceva… Dar va fi greu. Și trebuie să fii sincer cu mine până la capăt.

Petru a promis că va merge la consiliere și că va face orice pentru a recâștiga încrederea mea.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu voi mai renunța niciodată la mine însămi pentru nimeni.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne punem pe noi pe primul loc?