După divorț am rămas cu ratele, copiii și liniștea: El a plecat spre altă viață, iar eu învăț să respir din nou

— Nu mai pot, Irina. Am nevoie de o schimbare. De altă viață.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de martie, când încă mai speram că primăvara va aduce ceva bun. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi încălzesc degetele și sufletul. Copiii dormeau sus, iar liniștea casei era atât de densă încât aproape o puteam tăia cu cuțitul.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept.

— Nu mai pot așa. M-am săturat să trăiesc pe pilot automat. Vreau să simt că trăiesc, Irina. Nu vreau să mă trezesc peste zece ani și să regret totul.

Am rămas mută. Mă uitam la el și nu-l recunoșteam. Era același Vlad care râdea cu copiii, care mă ținea de mână la filmele proaste de sâmbătă seara, care se enerva când nu găsea telecomanda. Sau poate nu mai era același. Poate nici eu nu mai eram aceeași.

A doua zi a început să-și strângă lucrurile. Fără scandal, fără reproșuri. Doar cu o tristețe apăsătoare în ochi. Copiii au întrebat unde merge tata. Le-am spus că are nevoie de timp pentru el. N-am știut ce altceva să spun.

Au urmat zilele acelea lungi și grele, în care fiecare colț al casei îmi amintea de el. În care trebuia să fiu mamă, femeie, contabilă și psiholog pentru doi copii debusolați și un suflet sfâșiat. Ratele la bancă nu așteptau după lacrimile mele. Facturile veneau la timp, ca niște sentințe reci.

— Mami, tata mai vine acasă? mă întreba Mara, fetița mea de șapte ani, cu ochii mari și umezi.

— Nu știu, iubita mea. Dar suntem aici împreună, da? am încercat să-i zâmbesc, deși simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.

Seara, după ce adormea și ea și fratele ei mai mic, Rareș, mă așezam pe canapea și ascultam liniștea. O liniște care mă strivea. Mă întrebam dacă am greșit undeva. Dacă ar fi trebuit să fiu mai atentă la semnele lui Vlad. Dacă poate am pus prea mult preț pe stabilitate și prea puțin pe fericire.

Prietenii au început să dispară încet-încet. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice. Mama mă suna zilnic:

— Irina, trebuie să fii tare pentru copii! Nu te lăsa! Toate trec.

Dar nu treceau. Nopțile erau tot mai lungi, iar zilele tot mai grele. La serviciu încercam să fiu prezentă, dar gândurile îmi fugeau mereu acasă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou:

— Irina, știu că treci printr-o perioadă dificilă. Dacă ai nevoie de timp sau de ajutor, spune-mi.

Am izbucnit în plâns acolo, în fața ei. Nu mai puteam ține totul în mine.

Au trecut luni până când am început să respir din nou fără să doară. Am început să ies cu copiii în parc, să ne jucăm ca înainte. Am cunoscut alte mame singure la locul de joacă și am descoperit că nu sunt singura care duce o astfel de luptă.

Într-o zi, Vlad a venit să-i vadă pe copii. Era schimbat — mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Cum te descurci? m-a întrebat stânjenit.

— Supraviețuiesc. Pentru ei, pentru mine… pentru că n-am de ales.

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— Îmi pare rău că am plecat așa. Dar nu puteam altfel.

Nu l-am iertat atunci. Poate nici acum nu l-am iertat cu adevărat. Dar am învățat să trăiesc cu absența lui.

Cea mai grea parte a fost să accept că viața nu va mai fi niciodată la fel. Că trebuie să mă reinventez din bucățile rămase după furtună. Să găsesc putere acolo unde nu credeam că există.

Uneori mă uit la copiii mei și mă întreb dacă vor înțelege vreodată de ce tata a plecat. Dacă vor putea iubi fără teamă că vor fi abandonați la rândul lor.

Sunt zile când încă mă trezesc plângând în pernă. Dar sunt și zile când râd cu Mara și Rareș până ne dor obrajii. Am început să scriu într-un jurnal — despre frici, despre speranțe, despre micile victorii ale fiecărei zile.

Odată am întâlnit-o pe vecina de la trei, doamna Rusu, pe scara blocului:

— Irina dragă, te admir! Nu știu cum reziști…

Am zâmbit amar:

— Nici eu nu știu uneori… Dar cred că trebuie să mergem înainte, nu?

Astăzi încă plătesc ratele la bancă dintr-un salariu prea mic pentru trei suflete. Încerc să nu le arăt copiilor cât mi-e de greu. Seara le citesc povești și le promit că mâine va fi mai bine.

Poate că nu voi mai avea niciodată curajul să iubesc ca înainte. Poate că rana asta va rămâne mereu acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Dar azi respir din nou. Și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Am supraviețuit”? Voi ce ați face dacă ați rămâne singure peste noapte?