După douăzeci de ani de căsnicie, soțul meu m-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Dar cel mai surprinzător a fost cine a venit primul să mă aline.

— Nu mai pot, Simona. Am cunoscut pe altcineva. Plec.

Cuvintele lui Jan au căzut ca o secure, tăind în două viața pe care o știam. Era seară, mirosul de ciorbă de perișoare încă plutea în bucătărie, iar fiul nostru, Vlad, era la calculator, râzând cu prietenii lui pe Discord. Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea lui era serioasă, aproape vinovată.

— Ce spui? am șoptit, de parcă vocea mea nu mai era a mea.

— Simona, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi așa. M-am îndrăgostit de altcineva. E mai tânără, mă face să mă simt viu din nou. Nu e vina ta, pur și simplu s-a întâmplat.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani de compromisuri, vacanțe la mare cu cortul, rate la bancă, certuri și împăcări, nopți în care ne țineam de mână și ne promiteam că orice ar fi, rămânem împreună. Toate astea s-au evaporat într-o clipă.

Nu-mi amintesc cât am stat pe canapea, cu ochii în gol. Vlad a venit la un moment dat să-mi spună că îi e foame, dar nu am putut să-i răspund. Nu am plâns. Nu am țipat. Înăuntrul meu era doar un gol imens, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima și ar fi lăsat în locul ei o bucată de gheață.

A doua zi, Jan și-a făcut bagajul. Vlad a aflat totul dintr-o discuție scurtă, stânjenitoare, în care Jan a încercat să-i explice că nu e vina lui, că îl iubește la fel de mult. Vlad a trântit ușa la cameră și nu a mai ieșit până seara.

Am rămas singură, cu tăcerea apăsătoare a apartamentului nostru de la etajul patru. Mă uitam la pereții pe care îi zugrăvisem împreună, la pozele de familie de pe rafturi, la canapeaua veche pe care ne uitam la filme în weekend. Totul părea brusc străin, ca și cum viața mea ar fi fost a altcuiva.

Telefonul a început să sune. Mama, sora mea, prietenele de la serviciu. Toți voiau să știe ce s-a întâmplat, să mă încurajeze, să-mi spună că o să fie bine. Dar nu voiam să aud pe nimeni. Am închis telefonul și am tras draperiile.

După două zile, când nu mai știam dacă e dimineață sau seară, cineva a bătut la ușă. Am deschis, fără să mă gândesc, și am rămas blocată. În fața mea era Camelia, vecina de la trei, cu care nu schimbasem mai mult de două vorbe în toți anii ăștia. O femeie trecută de cincizeci de ani, mereu serioasă, cu părul prins într-un coc strâns și privirea aspră.

— Simona, știu că nu suntem apropiate, dar am auzit… Dacă vrei să vorbești, sunt aici. Am trecut și eu prin asta, știi?

Am izbucnit în plâns. Lacrimile au venit ca o avalanșă, spărgând gheața din sufletul meu. Camelia m-a luat în brațe, fără să spună nimic. Am stat așa, două străine unite de aceeași durere, până când am simțit că pot respira din nou.

— Știi, la început crezi că nu o să supraviețuiești, mi-a spus ea mai târziu, la o cafea. Dar timpul trece, și înveți să trăiești altfel. Nu mai ești aceeași, dar nici nu trebuie să fii.

Am început să vorbim aproape zilnic. Camelia mi-a povestit despre divorțul ei, despre cum a crescut singură doi copii, despre nopțile în care plângea în pernă și zilele în care se forța să zâmbească la serviciu. M-a învățat să gătesc supă de linte, să cos nasturi și să nu mă rușinez când plâng în public.

Vlad a devenit tot mai tăcut. Îl vedeam cum se închide în camera lui, cum evită să mă privească în ochi. Într-o seară, după ce am încercat să-l întreb dacă vrea să vorbim, a izbucnit:

— De ce a plecat tata? Ce-am făcut greșit?

L-am strâns în brațe, simțind că inima mi se rupe din nou.

— Nu e vina ta, Vlad. Tata a făcut o alegere. Noi doi suntem o echipă, da?

A dat din cap, dar știam că nu-l pot proteja de tot ce simte.

Zilele au trecut greu. La serviciu, colegele mă priveau cu milă, șeful îmi dădea sarcini mai ușoare, de parcă aș fi fost bolnavă. Prietenele mă invitau la cafea, încercând să mă facă să râd, dar râsul meu era forțat, străin. Seara, când Vlad adormea, mă uitam la pozele cu Jan și încercam să-mi amintesc când a început să se stingă iubirea dintre noi. Poate când am început să ne certăm pentru bani, pentru cine duce gunoiul, pentru cine uită să cumpere pâine. Sau poate când am încetat să ne spunem „te iubesc” fără motiv.

Într-o zi, Jan a venit să-l vadă pe Vlad. Era îmbrăcat elegant, mirosea a parfum scump, iar pe față i se citea o fericire pe care nu o mai văzusem de ani de zile. M-a privit cu o urmă de regret.

— Simona, îmi pare rău. Chiar îmi pare rău. Dar nu mai puteam. Nu mai eram fericit.

— Și eu? Eu ce fac acum? am întrebat, cu vocea tremurândă.

— O să te descurci. Ești mai puternică decât crezi.

A plecat, iar eu am rămas cu furia și tristețea mea. M-am simțit trădată, înlocuită, ca o haină veche aruncată la gunoi. Dar, încet-încet, cu ajutorul Cameliei, am început să mă ridic. Am ieșit la plimbare, am mers la teatru, am început să citesc din nou. Am descoperit că pot să râd, chiar dacă uneori printre lacrimi.

Într-o seară, Camelia m-a întrebat:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?

M-am gândit mult. Poate aș fi vorbit mai mult cu Jan, poate aș fi încercat să-l ascult, să-l înțeleg. Dar poate că unele lucruri sunt menite să se termine, ca să facă loc altora.

Acum, după luni de zile, încă doare. Dar nu mai sunt aceeași femeie speriată care nu știa cum să trăiască fără soț. Sunt Simona, mama lui Vlad, prietena Cameliei, femeia care a supraviețuit.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim în umbra unei iubiri care nu mai există? Câte avem curajul să ne ridicăm și să ne regăsim pe noi înșine? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că nu sunt singură. Voi ce ați face în locul meu?