După moartea tatălui meu, am alungat-o pe partenera lui: Sunt cu adevărat fără inimă?

— Nu ai niciun drept să mă dai afară! vocea Ioanei răsuna în holul casei, spartă de lacrimi și furie. Mâinile îi tremurau, strângând la piept o cutie cu fotografii vechi, ca și cum ar fi putut să-și apere cu ele ultimul colț de viață pe care îl mai avea aici.

Eu stăteam în fața ușii, cu cheia în mână, simțind cum fiecare secundă mă apasă ca o piatră pe piept. Mirosea a ceară stinsă și a flori ofilite, iar din camera tatălui încă mai venea un ecou slab al vocii lui, parcă mustrându-mă: „Nu te grăbi, Maria. Gândește-te bine.”

Dar nu mai puteam. După înmormântare, rudele se adunaseră ca niște corbi în jurul casei noastre din Ploiești, fiecare cu părerea lui despre ce ar trebui să se întâmple cu Ioana, femeia care îi fusese alături tatălui meu în ultimii șapte ani. Unii o priveau cu milă, alții cu dispreț. Eu simțeam doar un gol uriaș și o furie mocnită.

— Maria, nu poți să faci asta, mi-a spus unchiul Radu într-o seară, după ce toți ceilalți plecaseră. E casa ta, dar și a tatălui tău. Ioana nu are unde să se ducă.

— Nu e mama mea! am izbucnit eu. N-a fost niciodată. A venit aici când eu eram deja mare, după ce mama a murit. Tata a ales-o pe ea, nu eu.

Unchiul a oftat și a plecat fără să mai spună nimic. Dar privirea lui m-a urmărit zile întregi.

Ioana nu era o femeie rea. Îmi aducea mereu flori la ziua mea și încerca să mă apropie de ea, dar eu nu puteam să trec peste faptul că tata o iubea pe altcineva decât pe mama. Când eram mică, îi ascultam certurile prin pereți: „Nu te băga între mine și Maria”, îi spunea tata. „E copilul meu.”

După ce tata s-a îmbolnăvit de cancer, Ioana a fost cea care l-a îngrijit zi și noapte. Eu veneam doar la sfârșit de săptămână, aducând medicamente și supă caldă. Îmi era greu să-l văd atât de slab, atât de neputincios. Dar Ioana rămânea acolo, chiar și când el nu mai putea vorbi.

Când a murit, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Am plâns în brațele verișoarei mele, Simona, care mi-a șoptit: „Acum ești singură pe lume.” Dar nu eram singură. Ioana era încă aici, umblând prin casă ca o fantomă, punând masa pentru doi, vorbind cu fotografiile lui tata.

Într-o dimineață, am găsit-o în camera lui tata, stând pe patul lui și ținându-i cămașa preferată la piept. Am simțit un val de furie inexplicabilă.

— Ce cauți aici? am întrebat printre dinți.

— Încerc doar să-l simt aproape… mi-a răspuns ea încet.

Atunci am decis că trebuie să plece. Casa era a familiei mele, moștenire de la bunici. Ioana nu avea niciun drept legal aici. Am chemat-o la bucătărie și i-am spus:

— Ioana, trebuie să pleci. Nu mai poți rămâne aici.

A izbucnit în plâns, dar eu am rămas de piatră. Am sunat-o pe Simona să vină să mă ajute să-i strângem lucrurile. În două zile, tot ce mai rămăsese din viața ei cu tata era înghesuit într-un geamantan vechi și câteva cutii.

Când a ieșit pe ușă pentru ultima dată, Ioana s-a întors spre mine:

— Maria, știu că mă urăști. Dar eu l-am iubit pe tatăl tău cu tot sufletul meu. Poate într-o zi o să înțelegi.

Am rămas singură în casă. Zilele treceau greu; pereții păreau mai reci, iar liniștea era apăsătoare. Familia m-a judecat aspru: „Cum ai putut să faci asta? Era ca o mamă pentru tine!” Dar eu știam că nu era adevărat. Pentru mine era mereu străina care mi-a luat locul lângă tata.

Dar noaptea mă trezeam plângând și mă întrebam dacă nu cumva am greșit. Dacă tata ar fi vrut ca ea să rămână? Dacă am fost prea egoistă? M-am dus la mormântul lui și am stat ore întregi vorbind cu el:

— Tata, am făcut bine? Sau sunt doar o fiică nemiloasă?

Într-o zi am primit un plic de la Ioana. Mi-a scris câteva rânduri simple: „Maria, îți doresc liniște și împăcare. Să nu uiți niciodată cât de mult te-a iubit tatăl tău.”

Am plâns atunci cum n-am plâns nici la înmormântare. Pentru prima dată am simțit că poate nu e totul alb sau negru; că poate fiecare dintre noi are dreptatea lui și suferința lui.

Acum casa e goală și rece. Familia încă mă privește ca pe un monstru. Dar oare sunt eu cu adevărat fără inimă? Sau doar o fiică rănită care încearcă să-și apere amintirile?

Poate că adevărul e undeva la mijloc. Voi ce credeți? E greșit să-ți aperi locul în familie chiar dacă asta înseamnă să rănești pe altcineva?