După nuntă am înțeles că soțul meu ascultă doar de mama lui: regret anii pierduți și faptul că am lăsat să fiu condusă de ei

— Nu pune sare în ciorbă, Irina, Radu nu mănâncă așa! vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mâna mi se oprește în aer, cu lingura plină de sare. Mă uit la Radu, care stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îmi vine să urlu, dar înghit în sec și las lingura jos.

Așa începe fiecare zi de când m-am măritat cu Radu. Am visat la o viață în doi, la dimineți liniștite și seri cu râsete, dar realitatea e un coridor strâmt între dorințele mele și poruncile soacrei. Când eram logodiți, Radu era alt om: atent, cald, mereu de partea mea. După nuntă, parcă s-a transformat într-un copil ascultător, mereu cu ochii la mama lui, mereu gata să-i facă pe plac.

— Irina, nu uita să calci cămășile lui Radu pentru mâine! strigă din nou doamna Mariana. — Și vezi să nu le arzi ca data trecută!

Îmi vine să-i răspund, dar mă abțin. Nu vreau scandal. Mă simt ca o musafiră în propria casă — de fapt, în casa lor, pentru că noi locuim la etajul vilei părinților lui Radu. Am acceptat la început, crezând că e temporar, că vom strânge bani pentru apartamentul nostru. Au trecut trei ani și încă suntem aici.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am stins lumina în bucătărie, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând. M-am apropiat încet.

— Putem vorbi?

S-a uitat la mine fără să spună nimic.

— Radu, nu mai pot. Simt că nu am niciun cuvânt de spus în casa asta. Mama ta decide totul pentru noi.

A oftat și a aruncat chiștocul peste balustradă.

— Irina, știi că mama vrea doar binele nostru. Și până la urmă… e casa lor.

— Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta?

A dat din umeri și a intrat în casă fără să răspundă. Am rămas singură pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

A doua zi dimineață, doamna Mariana a intrat peste mine în dormitor fără să bată la ușă.

— Irina, te rog să mergi la piață după cartofi și ceapă. Și vezi să nu iei iar din aia stricată!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram eu. Eram o umbră care făcea cumpărături, gătea și călca haine pentru un bărbat care nu mai era al meu și pentru o femeie care mă privea mereu cu suspiciune.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat. Doamna Mariana a început să critice felul în care am făcut sarmalele.

— Pe vremea mea, sarmalele erau adevărate! Nu ca astea…

Radu a râs stânjenit.

— Las-o, mamă, Irina încă învață.

M-am ridicat brusc de la masă.

— Dacă nu vă place cum gătesc, gătiți singuri!

Am fugit în dormitor și am trântit ușa. Am plâns ore întregi. Când Radu a venit la mine seara, a încercat să mă liniștească.

— Hai, Irina, nu mai face atâta caz. Mama e mai directă, dar nu vrea să te supere.

— Dar tu? Tu când ai de gând să fii de partea mea?

A tăcut. Niciodată nu avea curajul să-i spună mamei lui „nu”.

Au trecut luni întregi așa. Încercam să mă agăț de orice moment de liniște: o cafea băută singură pe balcon dimineața devreme sau o plimbare scurtă până la magazin. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plecăm la casa noastră. Le mințeam că strângem bani sau că e mai bine așa pentru moment. Adevărul era că Radu nici nu voia să audă de mutat.

Într-o seară, după ce m-am certat iar cu doamna Mariana pentru că am uitat să cumpăr lapte, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos prin cartier până mi-au amorțit picioarele. M-am gândit la mama mea, la cât de mult m-a avertizat înainte de nuntă:

— Irina, ai grijă! Să nu ajungi să trăiești după regulile altora!

Nu am ascultat-o. Am crezut că dragostea le va rezolva pe toate.

Într-o zi, când m-am întors acasă mai devreme de la serviciu, i-am auzit pe Radu și pe mama lui vorbind în bucătărie.

— Mamă, Irina nu mai e ca înainte… Parcă nu-i place nimic aici.

— Las-o pe mine! O să-i treacă ei mofturile!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu eram decât un „moft” pentru ei — o piesă care trebuia să se potrivească perfect în puzzle-ul lor vechi.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Am vorbit cu sora mea, Alina.

— Irina, tu nu mai ești fericită! De ce te chinui?

— Pentru că încă îl iubesc… sau cel puțin așa cred.

— Dragostea nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit!

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară i-am spus lui Radu:

— Eu nu mai pot trăi așa. Ori ne mutăm singuri și încercăm să fim o familie adevărată, ori… fiecare merge pe drumul lui.

S-a uitat lung la mine și a spus încet:

— Nu pot să-mi las mama singură…

Atunci am știut că povestea noastră s-a terminat.

Au trecut doi ani de atunci. Am divorțat și mi-am găsit liniștea într-un apartament mic pe care îl simt doar al meu. Uneori mă gândesc la Radu — dacă e fericit sau dacă încă trăiește sub aripa mamei lui. Regret anii pierduți? Poate. Dar acum știu cine sunt și ce vreau.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc astăzi viața mea de atunci? Câte dintre noi ne pierdem vocea doar pentru că ni se spune că „așa trebuie”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?