După nunta mamei am pierdut tot: Povestea unei fiice care a rămas fără acasă

— Nu vreau să plec, mamă! Nu înțelegi? vocea mea tremura, amestecată cu lacrimi și furie, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan. Mama, cu rochia ei nouă de mireasă, stătea în pragul ușii, cu ochii roșii de la plâns. — E timpul să crești, Ilinca. Trebuie să înveți să accepți schimbarea. Dar cum să accept că omul pe care l-a adus în viața noastră nu era tatăl meu și nici măcar nu încerca să fie? Cum să accept că, odată cu nunta ei, eu rămâneam fără acasă?

Totul s-a schimbat într-o singură zi. Înainte, eram doar noi două: eu și mama, două suflete unite împotriva lumii. Tata plecase când aveam șase ani, iar mama m-a crescut singură, cu sacrificii și dragoste. Îmi amintesc cum mă ținea de mână la serbările de la școală și cum îmi spunea că suntem o echipă. Dar apoi a apărut Doru — un bărbat tăcut, cu privirea mereu încruntată și cuvinte puține. La început am crezut că va fi bine. Mama părea fericită, zâmbea mai mult, iar eu îmi doream să o văd liniștită.

Dar după nuntă, totul s-a prăbușit. Doru a început să-și arate adevărata față: nu-i plăcea gălăgia mea, nici muzica pe care o ascultam, nici prietenele mele care veneau în vizită. Încet-încet, mama s-a retras din lumea mea și a intrat în a lui. Seara, când veneam acasă de la facultate, găseam ușa camerei mele încuiată și pe mama gătind în tăcere. Încercam să vorbesc cu ea, dar mă oprea mereu: „Nu acum, Ilinca. Doru e obosit.”

Într-o zi, am găsit pe masă o scrisoare de la mama: „Ilinca, trebuie să pleci pentru o vreme la mătușa ta. Doru are nevoie de liniște.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să plec din casa mea? Unde era echipa noastră? Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre mătușa Ana, ploaia mi-a udat obrajii și hainele, dar nu-mi păsa. Durerea din piept era mai grea decât orice frig.

La mătușa Ana nu era rău, dar nu era acasă. Mirosea a supă de pui și a mobilă veche, iar pereții erau plini de fotografii cu oameni pe care nu-i cunoșteam. În fiecare seară mă întrebam dacă mama se gândește la mine sau dacă Doru i-a umplut deja toate gândurile. Îi trimiteam mesaje scurte: „Mi-e dor de tine.” Primeam răspunsuri seci: „Și mie.”

Au trecut luni întregi așa. Într-o zi, am decis să mă întorc acasă fără să anunț. Am urcat scările blocului cu inima bătând nebunește. Când am deschis ușa cu cheia veche, am găsit-o pe mama în bucătărie, spălând vasele. S-a întors spre mine cu o privire vinovată.

— Ilinca… nu trebuia să vii fără să anunți.
— E casa mea! am izbucnit eu.
Doru a apărut în pragul sufrageriei.
— Ce caută aici?
Mama s-a uitat la el, apoi la mine. Pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.
— Ilinca… te rog… nu vreau scandal.
Am simțit cum tot ce aveam se destramă sub ochii mei. Am ieșit din casă trântind ușa și am fugit pe scări până jos.

În acea noapte am dormit pe banca din parc. M-am uitat la stele și m-am întrebat unde am greșit. De ce mama nu m-a ales pe mine? De ce un bărbat străin a devenit mai important decât copilul ei? Am început să urăsc sunetul ploii pentru că îmi amintea de ziua când am pierdut tot.

Viața la mătușa Ana a devenit o rutină tristă: facultate, muncă part-time la un magazin de haine, mese tăcute și nopți lungi de insomnie. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă, dar eu refuzam mereu. Nu voiam să le povestesc nimic — rușinea era prea mare.

Într-o seară, după aproape un an de tăcere, mama m-a sunat.
— Ilinca… poți să vii mâine la mine? Vreau să vorbim.
Am simțit un nod în gât.
— Nu știu dacă pot…
— Te rog.

Am mers cu inima strânsă. Mama m-a așteptat singură; Doru nu era acasă. S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar nu a avut curaj.
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nu știu cum să repar lucrurile.
— De ce ai ales să-l pui pe el înaintea mea?
A început să plângă.
— Mi-a fost frică să rămân singură… Am crezut că dacă fac compromisuri va fi bine pentru toți… Dar am greșit față de tine.

Am stat mult timp în tăcere. Nu știam dacă pot ierta sau dacă vreau să mai încerc să repar ceva ce părea iremediabil stricat.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră mică din București. Mama mă sună uneori, dar relația noastră e ca o fotografie veche: păstrată cu grijă, dar plină de fisuri invizibile. Încerc să-mi construiesc viața fără să mai aștept ceva de la ea sau de la oricine altcineva.

Mă întreb adesea: oare e posibil să ierți cu adevărat atunci când cei dragi te uită? Sau rănile astea rămân mereu deschise, oricât ai încerca să le acoperi?