După șaizeci de ani: Dragostea care mi-a răsturnat lumea

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ivan! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi alunecau neputincioase pe masa din bucătărie. Fereastra era deschisă, iar vântul de aprilie aducea miros de liliac, dar pentru mine totul părea înghețat. Ivan stătea în prag, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum se prăbușește lumea peste voi într-o clipă. Eu am simțit-o de două ori. Prima dată când l-am pierdut pe Doru, soțul meu, după patruzeci de ani de căsnicie. A doua oară, acum, când am aflat adevărul despre Ivan.

Viața mea după moartea lui Doru a fost un șir lung de zile cenușii. Copiii mei, Raluca și Mihai, erau ocupați cu viețile lor. Mă sunau din când în când, dar rareori veneau pe la mine. Prietenele mele se mutaseră la copii sau plecaseră din țară. Mă trezeam dimineața și nu aveam pentru ce să mă ridic din pat. Mă uitam la poza lui Doru de pe noptieră și îi vorbeam în șoaptă, ca și cum m-ar fi putut auzi: „Ce să fac acum, Dorule? Cum să trăiesc fără tine?”

Într-o zi, la piață, l-am întâlnit pe Ivan. Era un bărbat înalt, cu părul alb și ochii verzi, care vindea miere și mere din livada lui. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus: „Doamnă, merele astea sunt dulci ca prima iubire!” Am râs fără să vreau. Nu mai râsesem de mult.

A început să mă invite la cafea după piață. La început am refuzat, apoi am acceptat. Vorbeam ore întregi despre tinerețe, despre copii, despre singurătate. Îmi plăcea felul în care mă asculta, cum îmi atingea mâna peste masă. Simțeam că trăiesc din nou.

După câteva luni, Ivan a început să vină la mine acasă. Îmi aducea flori de câmp și prăjituri făcute de el. Îmi repara lucruri prin casă și mă făcea să râd cu glumele lui vechi. Copiii mei au aflat repede și nu au fost încântați.

— Mamă, nu crezi că e prea devreme? m-a întrebat Raluca într-o seară.
— Mamă, ai grijă cu cine te însoțești! a spus Mihai, privindu-mă cu o severitate pe care nu i-o știam.

Am încercat să le explic că nu vreau să-l înlocuiesc pe Doru, dar nu m-au ascultat. Au început să vină mai des pe la mine, dar nu pentru mine — ci ca să-l supravegheze pe Ivan.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche în buzunarul hainei lui Ivan. Era scrisă de o femeie pe nume Maria și vorbea despre o promisiune nerespectată și un copil pierdut. Am simțit cum mi se strânge inima. L-am întrebat direct:

— Cine e Maria?

Ivan a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— E… e femeia pe care am iubit-o înainte să o cunosc pe soția mea. Am avut un copil împreună, dar nu am avut curajul să recunosc niciodată copilul acela. A murit mic… Nu am spus nimănui niciodată.

Am simțit că mă sufoc. Cum putea omul acesta blând și cald să ascundă un asemenea secret? Cum puteam eu să-l mai privesc la fel?

În zilele următoare nu am mai putut dormi. Îl vedeam pe Ivan plimbându-se prin curte cu capul plecat. Îmi era milă de el, dar eram furioasă și rănită. M-am întrebat dacă nu cumva copiii mei avuseseră dreptate.

Într-o seară, Raluca a venit la mine și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

I-am povestit totul printre suspine. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Mamă, toți avem secrete. Și tu ai avut momente când nu ne-ai spus totul nouă sau lui tata. Poate că Ivan are nevoie de iertare mai mult decât crezi.

Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc la greșelile mele din trecut — la certurile cu Doru, la lucrurile nespuse copiilor mei.

A doua zi dimineață l-am chemat pe Ivan la masă.

— Ivan, nu pot să uit ce ai făcut… dar nici nu pot să te alung din viața mea fără să încerc să te înțeleg. Vreau să-mi spui totul.

Ivan a plâns atunci pentru prima dată în fața mea. Mi-a povestit despre tinerețea lui zbuciumată, despre frica de a-și asuma responsabilitatea și despre regretul care l-a urmărit toată viața.

Am decis să-i dau o șansă. Nu știu dacă voi putea vreodată să uit sau să iert complet, dar știu că singurătatea e mai grea decât orice adevăr dureros.

Copiii mei au acceptat cu greu decizia mea. Mihai încă îl privește cu suspiciune pe Ivan, iar Raluca încearcă să fie împăciuitoare.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că viața nu e niciodată simplă după o anumită vârstă — și că fiecare dintre noi poartă poveri invizibile.

Acum stau la fereastră și privesc cum Ivan udă florile din grădină. Îl iubesc? Da, cred că da — dar altfel decât l-am iubit pe Doru. Poate mai matur, poate mai precaut.

Mă întreb: oare putem ierta cu adevărat atunci când suntem răniți a doua oară? Sau doar ne obișnuim cu durerea și alegem să mergem mai departe? Voi ce ați face în locul meu?