După Zece Ani: Întoarcerea Tatălui și Războiul din Inima Mea

— Mama, cine e bărbatul acela care tot stă în fața blocului? mă întreabă Vlad, cu ochii lui mari și curioși, în timp ce își scoate ghiozdanul pe hol.

Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. Încerc să-mi ascund neliniștea, dar știu că nu pot minți la nesfârșit. În fața blocului, sub ploaia rece de aprilie, stă Adi — Adi, tatăl lui Vlad, omul care a dispărut din viața noastră când băiatul avea doar un an. Zece ani de tăcere, zece ani în care am învățat să fiu mamă și tată, să mă descurc cu salariul meu de educatoare și cu privirile pline de milă ale vecinilor.

— E… un vechi prieten, îi spun încet, dar Vlad nu pare convins.

În acea seară, după ce adoarme, mă prăbușesc pe canapea. Telefonul vibrează: „Trebuie să vorbim. Mâine, la 7. Te rog.”

Îmi amintesc perfect ziua în care Adi a plecat. Eram tineri, proaspăt mutați în garsoniera moștenită de la bunica. El visa la altceva — la bani mulți, la libertate, la o viață fără griji. Eu voiam doar liniște și dragoste. Când am rămas însărcinată, a spus că nu e pregătit. Apoi a dispărut. Niciun telefon, niciun mesaj. Doar eu și Vlad.

A doua zi, la ora stabilită, îl găsesc pe Adi sprijinit de gardul școlii unde lucrez. Are părul grizonat și ochii obosiți. Pentru o clipă, îmi vine să fug.

— Te rog, Ana, lasă-mă să vorbesc. Știu că nu merit nimic de la tine… dar vreau să-l văd pe Vlad. Să-l cunosc. Să încerc să fiu tatăl lui.

Îl privesc lung. În mintea mea se amestecă furia cu frica și o urmă de milă.

— După zece ani? De ce acum?

— Am fost prost. Am fugit de responsabilitate. Dar am trecut prin multe… Am avut un accident anul trecut și am crezut că o să mor. Atunci mi-am dat seama ce contează cu adevărat.

Nu știu dacă să-l cred sau nu. Îmi amintesc nopțile când Vlad plângea după un tată pe care nu-l cunoștea și eu îi inventam povești despre el.

Ajung acasă cu sufletul greu. Mama mă așteaptă cu ciorba fierbinte pe masă.

— Ce ai pățit? Ești palidă ca varul.

— A apărut Adi… vrea să-l vadă pe Vlad.

Mama oftează adânc.

— Ana, gândește-te bine. Copilul are nevoie de un tată… dar nu orice tată. Să nu-l rănească iar.

Seara, Vlad vine la mine cu o foaie desenată: el ținându-mă de mână, iar lângă noi — o umbră mare.

— Mama, dacă tata vrea să mă vadă… pot?

Îl strâng tare la piept.

— Vlad, uneori oamenii fac greșeli mari. Dar uneori încearcă să le repare. Vrei să-l cunoști?

Dă din cap încet.

— Da… dar dacă pleacă iar?

Îmi mușc buza să nu plâng.

— Orice s-ar întâmpla, eu sunt aici pentru tine.

Prima întâlnire dintre ei e stângace. Adi îi aduce o minge de fotbal și încearcă să glumească. Vlad îl privește ca pe un străin. Eu stau la distanță, cu inima cât un purice.

În zilele următoare, Adi încearcă să recupereze timpul pierdut: îl duce pe Vlad la film, îi cumpără o bicicletă nouă. Mama mă ceartă:

— Nu-l lăsa să-l răsfețe! Copilul are nevoie de stabilitate, nu de cadouri!

Dar tata e altfel:

— Poate omul s-a schimbat… Dă-i o șansă.

Seara, când Vlad adoarme, Adi mă sună:

— Ana… știu că nu pot șterge trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru voi doi. Poate… poate putem fi din nou o familie?

Îmi vine să râd amar.

— Nu suntem personaje într-un film prost! Ai idee prin ce am trecut? Cum am plâns nopți întregi? Cum m-am simțit când toți mă întrebau unde e tatăl copilului meu?

Tace. Apoi spune încet:

— Ai dreptate. Dar te rog… nu mă alunga încă.

Încep să observ schimbări la Vlad: e mai vesel, dar și mai confuz. Mă întreabă mereu dacă Adi va rămâne sau va pleca iar. Într-o seară îl găsesc plângând sub pătură.

— Mi-e frică să-l iubesc… Dacă dispare iar?

Îl iau în brațe și simt că mi se rupe sufletul.

Familia e împărțită: sora mea zice că ar trebui să-i dau o șansă lui Adi; fratele meu nici nu vrea să audă de el; vecinii bârfesc pe la colțuri.

Într-o duminică mergem toți trei în parc. Pentru prima dată după mult timp simt că poate există speranță. Dar seara primesc un mesaj anonim: „Ai grijă cu cine-ți lași copilul.”

Mă cutremur. Cineva știe ceva ce eu nu știu? Îl confrunt pe Adi:

— Ce-ai făcut în toți anii ăștia? De ce oamenii mă avertizează?

Se uită în pământ.

— Am avut probleme… datorii… Am stat și prin străinătate ilegal… Dar acum sunt curat. Jur!

Nu știu dacă pot avea încredere în el vreodată.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Vlad — la dreptul lui de a-și cunoaște tatăl, dar și la datoria mea de a-l proteja.

A doua zi îl iau pe Vlad deoparte:

— Tu ce simți? Ce vrei tu?

Se uită la mine cu ochii lui mari:

— Vreau să încerc… dar vreau să fii și tu acolo cu mine.

Îl strâng tare la piept și simt că orice decizie aș lua va fi greșită pentru cineva.

Poate că nu există răspunsuri perfecte în viață. Poate că tot ce putem face e să fim sinceri cu noi și cu cei dragi.

Mă întreb: Oare merită trecutul nostru încă o șansă? Sau unele răni nu se vindecă niciodată? Ce ați face voi în locul meu?