„E tatăl meu, deci va fi la nunta mea, oricât te-ar durea!” – Povestea unei alegeri imposibile între mamă și tată

— Nu vreau să-l văd la nunta ta, Ana! Ai înțeles? vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Tremuram cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu izbucnesc în plâns. Tata, Viorel, tocmai ieșise pe ușă după o ceartă scurtă și tăioasă despre lista invitaților.

— E tatăl meu, mamă. Oricât ai încerca să-l ștergi din viața mea, nu poți. Va fi la nuntă, am spus cu voce joasă, dar hotărâtă.

Mama s-a prăbușit pe scaunul din fața mea și a început să plângă. Lacrimile ei curgeau fără oprire, iar eu simțeam că mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Am crescut într-un apartament de bloc din Ploiești, într-o familie unde tăcerea era mai grea decât orice ceartă. Tata venea târziu acasă, mirosind a benzinărie și a țigări ieftine. Mama mă ținea strâns lângă ea, ca și cum ar fi vrut să mă apere de ceva ce nu puteam înțelege atunci.

Când am împlinit 18 ani, tata a început să mă privească altfel. Nu cu dragoste, ci cu o posesivitate ciudată. „Ești fata mea, Ana. Să nu te văd că umbli cu băieți dubioși!” îmi spunea mereu. Am încercat să-i explic că lumea s-a schimbat, că nu mai suntem în anii ’80, dar el nu voia să audă.

L-am cunoscut pe Vlad la facultate. Era blând, răbdător și avea un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Când i-am spus tatei că sunt însărcinată, a izbucnit:

— Cum adică ești gravidă? Cu cine? Cu băiatul ăla? Nu pleci nicăieri cu copilul meu! Ești a mea!

Apoi a încetat să-mi mai dea bani pentru facultate. Mama încerca să mă ajute cum putea: „Lasă-l pe taică-tu! O să ne descurcăm noi două.” Dar eu simțeam că mă rup în două: între datoria față de părinți și dorința de a-mi construi propria familie.

Au urmat luni grele. Tata nu vorbea cu mine decât ca să mă certe sau să-mi spună ce am voie și ce nu. Mama se simțea trădată de fiecare dată când îl apăram pe el. „Tu nu vezi că nu-i pasă de tine? Când ai avut nevoie de el, te-a lăsat baltă!”

Dar eu vedeam altceva în ochii lui tata: frică. Frica de a rămâne singur, de a pierde controlul asupra singurului lucru pe care îl mai avea – eu.

Când Vlad m-a cerut de soție, am știut că va fi război acasă. Tata a venit la mine într-o seară:

— Ana, dacă îl iei pe băiatul ăsta, să nu mai calci pe aici! Nu vreau să-ți văd fața!

Am plâns toată noaptea. Mama m-a găsit dimineața cu ochii umflați:

— Nu-l asculta! E doar un bărbat slab care nu știe să iubească altfel decât prin control.

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Tata era totuși tatăl meu. Îmi aminteam cum mă ducea la grădiniță pe umeri sau cum îmi aducea ciocolată când luam note bune. Îmi aminteam și cum ridica vocea la mama sau cum trântea ușa când era nervos.

Ziua nunții se apropia și presiunea creștea. Mama insista:

— Dacă vine el la nuntă, eu nu vin!

Tata spunea:

— Dacă nu mă inviți, să nu te mai întorci niciodată acasă!

Vlad încerca să mă liniștească:

— Ana, e nunta noastră. Tu decizi ce vrei. Eu sunt lângă tine orice ar fi.

În noaptea dinaintea nunții am stat singură în camera mea veche. Am privit pozele din copilărie: una cu mine și tata la mare, alta cu mama la serbarea de la școală. Am plâns până dimineața.

La cununie au venit amândoi. S-au așezat la mese diferite și nu și-au vorbit deloc. Mama m-a strâns în brațe înainte să intru în biserică:

— Să fii fericită, Ana! Dar să știi că doare…

Tata mi-a șoptit la ureche:

— Să nu uiți niciodată cine ești.

În noaptea nunții am dansat cu Vlad sub privirile lor reci și am simțit că port pe umeri toată povara alegerilor mele. Oare am făcut bine? Oare poți iubi doi oameni care se urăsc între ei?

Acum stau în apartamentul nostru mic și îmi privesc fetița dormind liniștită. Mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea părinților noștri? Și cine ne ajută pe noi să ne găsim liniștea?