Eliberarea mea: O mamă între două lumi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu frica ta, cu reproșurile tale, cu tăcerile care mă sufocă! Am urlat, iar vocea mi-a răsunat în toată casa. Vlad, fiul meu, s-a oprit în mijlocul holului, cu ochii mari, neîncrezători. Avea 37 de ani și încă se purta ca un adolescent răzvrătit, deși viața îi dăduse destule palme.

— Mamă, ce faci? Ești nebună? Cum să-mi arunci hainele pe scări? a strigat el, dar nu m-am oprit. Am simțit cum fiecare cămașă, fiecare pereche de blugi aruncată peste balustradă era o bucată din povara mea care se desprindea.

— Nu mai e casa ta! Nu mai ești copilul meu de mult! am spus printre dinți, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am prăbușit pe canapea, simțind că tot aerul din plămâni mi-a fost smuls.

Nu știu când am ajuns aici. Poate după ce l-am pierdut pe Ion, soțul meu. El era stâlpul casei, omul care știa să mă facă să râd chiar și când nu aveam bani de pâine. Dar după moartea lui, Vlad s-a schimbat. A început să bea, să vină târziu acasă, să-și verse amarul pe mine. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu l-am crescut mai bine, pentru că nu am știut să-l opresc la timp, pentru că nu am avut curajul să spun „nu”.

Într-o zi, când m-am dus la piață cu vecina mea, Mariana, am văzut-o pe Ana, nora mea. Era cu fetița ei de mână și zâmbea larg. M-a invitat la ei la masă. Am refuzat politicos, dar în sufletul meu s-a aprins o scânteie: poate acolo aș putea găsi liniștea pe care o pierdusem.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad a venit acasă beat criță și a început să urle că nu-i găsește cămașa preferată. Am încercat să-i explic că era la spălat, dar el a început să trântească ușile și să mă înjure. Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat valiza lui veche și am început să-i pun lucrurile în ea.

— Mamă, ce faci? a întrebat Ana la telefon când i-am povestit printre suspine ce s-a întâmplat.

— Plec. Nu mai pot. Vin la tine, dacă mă primești.

— Te aștept oricând. Ușa noastră e deschisă pentru tine.

A doua zi dimineață mi-am luat câteva haine și am plecat. Vlad nu era acasă. Am lăsat cheia pe masă și am ieșit fără să privesc înapoi.

La Ana m-am simțit ca un om nou. M-a primit cu brațele deschise și mi-a făcut ceai de tei, ca pe vremuri. Fetița lor, Ilinca, mi-a adus o păpușă și mi-a spus: „Bunica, aici ești în siguranță.” Am plâns în hohote.

Dar liniștea nu a durat mult. Sora mea, Lenuța, m-a sunat furioasă:

— Cum ai putut să-l lași pe Vlad? E copilul tău! Ce-o să zică lumea?

— Lumea nu știe prin ce am trecut eu! am răspuns cu voce tremurândă.

— Dar tu ai datoria să-l ajuți! Ești mama lui!

M-am simțit din nou vinovată. Oare chiar eram o mamă rea? Oare trebuia să rămân lângă el orice ar fi făcut?

În zilele următoare am început să mă simt din ce în ce mai liberă. Mergeam cu Ana la piață, găteam împreună, îi citeam Ilincăi povești seara. Dar gândul la Vlad nu-mi dădea pace. Într-o zi l-am văzut pe stradă: era neras, cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Mamă… a șoptit el când m-a văzut.

— Vlad… ai nevoie de ajutor. Dar nu pot să te salvez eu dacă tu nu vrei.

A plecat fără să spună nimic.

Seara aceea am stat mult timp pe balcon cu Ana.

— Ai făcut bine că ai plecat, mi-a spus ea încet. Vlad trebuie să-și asume viața lui.

— Dar dacă nu reușește? Dacă se pierde de tot?

— Atunci va fi alegerea lui. Tu ai dreptul la liniște.

Am realizat atunci cât de mult m-am sacrificat pentru ceilalți și cât de puțin pentru mine. Ani de zile am trăit cu frica de gura lumii, cu rușinea că fiul meu nu e „cum trebuie”, cu vina că nu sunt o mamă perfectă.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică împreună cu Ana și Ilinca. Preotul a vorbit despre iertare și despre curajul de a-ți trăi viața după propriile reguli. Am simțit că vorbește despre mine.

Acum stau în camera mea micuță din apartamentul Anei și mă uit la pozele vechi cu Ion și cu copiii mici. Îmi dau seama că nu regret nimic din ce am făcut pentru familia mea, dar regret că nu am avut curajul să mă pun pe mine pe primul loc mai devreme.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc încă în umbra copiilor lor sau a bărbaților care le-au frânt aripile? Oare cât de greu e să spui „ajunge” și să alegi libertatea?

Poate că nu sunt o mamă perfectă, dar azi sunt o femeie liberă. Și asta contează cel mai mult.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există un moment potrivit pentru a-ți lua viața înapoi?