Familia mea așteaptă să mor ca să-mi ia casa – dar am o surpriză pentru ei

— Maria, ai grijă să nu uiți să plătești impozitul pe casă luna asta, că altfel iar te trezești cu somație! vocea surorii mele, Viorica, răsuna în telefon cu o răceală pe care o simțeam până în oase.

— Nu-ți face griji, Viorica. Mă descurc, am răspuns eu, încercând să-mi ascund oboseala. Dar știam că nu-i pasă de mine, ci doar de casa asta bătrânească de la marginea Bucureștiului, unde trăiesc singură de când m-a părăsit Ion.

Nu am avut copii. Ion a plecat cu alta după 27 de ani de căsnicie, iar eu am rămas cu pereții reci și cu amintirile. Familia mea – sora, nepoții, verișoarele – mă vizitează doar la zilele de naștere sau când aud că am fost la doctor. Mereu cu privirea pe acte, mereu cu întrebări despre testament.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, stăteam la masa din bucătărie și mă uitam la poza veche cu părinții mei. M-am întrebat: „Oare așa au vrut ei să ajung? Să fiu vânată ca o pradă pentru ce am muncit o viață?”

— Mătușă Maria, ai nevoie de ceva? — mă sunase Andreea, fiica Vioricăi, cu două zile înainte. — Dacă vrei, pot veni să te ajut la curățenie…

Știam ce vrea. De fiecare dată când venea, se uita prin sertare, întreba subtil dacă am făcut testamentul. Odată chiar a spus râzând:

— Să nu uiți să ne treci pe toți în acte, că altfel ne supărăm!

Am zâmbit amar și am schimbat subiectul. Dar în acea seară, privind ploaia curgând pe geamuri, am simțit că nu mai pot. Nu voiam să fiu doar o semnătură pe un act de moștenire.

A doua zi am luat autobuzul spre centru și m-am dus la notarul vechi al familiei, domnul Popescu. Am intrat tremurând în biroul lui:

— Doamnă Maria! Ce mai faceți?

— Domnule Popescu… vreau să fac ceva ce n-o să le placă rudelor mele. Vreau să donez casa asta unei cauze care chiar contează.

A ridicat din sprâncene:

— Sunteți sigură? Familia dumneavoastră…

— Familia mea nu mă vede decât ca pe o proprietate viitoare. Nu vreau să le las nimic. Vreau ca munca mea să ajute niște copii fără părinți sau bătrâni abandonați.

Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar inima îmi bătea tare. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că fac ceva pentru mine.

Câteva zile mai târziu, Viorica a venit pe neanunțate.

— Ce-i cu tine? Pari schimbată… Ai pățit ceva?

— Nu, Viorico. Doar că m-am hotărât ce fac cu casa.

A încremenit.

— Adică?

— Am donat-o unei fundații care ajută copiii abandonați. Nu vă mai bateți capul cu moștenirea mea.

A început să țipe:

— Ești nebună?! După tot ce-am făcut pentru tine?!

— Ce-ai făcut pentru mine? Ai venit doar când ai avut nevoie de ceva sau ai vrut să te asiguri că nu-ți scapă casa printre degete!

A plecat trântind ușa. În zilele următoare au început telefoanele: Andreea plângând teatral la telefon, verișoara Ileana acuzându-mă că „îmi bat joc de sângele nostru”.

Dar eu eram liniștită. În fiecare seară beam ceaiul în liniște și mă gândeam la copiii care vor avea un acoperiș datorită casei mele.

Într-o duminică dimineață, vecina mea, doamna Stanciu, a venit la poartă:

— Maria dragă… ai făcut un gest mare. Să știi că lumea vorbește… unii te judecă, alții te admiră.

Am zâmbit trist:

— Să vorbească. Eu știu ce simt: pentru prima dată nu mai sunt doar o „moștenire”. Sunt om.

Seara aceea a fost prima în care am dormit liniștită după ani întregi. Niciun telefon, nicio ceartă, nicio privire lacomă peste gard.

M-am întrebat atunci: oare câți bătrâni ca mine sunt vânați de familie doar pentru case și pământuri? Oare câți au curajul să spună „nu” și să-și trăiască viața după propriile reguli?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați avea curajul să vă urmați inima sau ați ceda presiunii familiei?