Fără glas, dar cu speranță: Povestea lui Radu

— Mamă, de ce nu aud ca ceilalți copii?
Vocea mea răsuna ciudat în camera mică, tapetată cu icoane și fotografii vechi. Mama, cu ochii roșii de nesomn, îmi mângâia obrazul.
— Radu, tu ești special. Dumnezeu are un plan pentru tine, îmi spunea mereu, dar vocea îi tremura de fiecare dată.

M-am născut într-un sat uitat de lume din județul Vaslui, într-o casă cu pereți crăpați și acoperiș de tablă ruginită. Tata, Ion, era tractorist la CAP și venea acasă doar seara, obosit și tăcut. Sora mea mai mare, Ana, mă apăra mereu de copiii care râdeau de mine la școală. „Urechilă!” strigau după mine, deși nu aveam urechi deloc. Doar două găuri mici unde ar fi trebuit să fie pavilionul urechii.

În fiecare zi mă uitam în oglindă și încercam să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu ca ceilalți. Să aud râsetele lor, să ascult păsările sau vântul printre copaci. Dar tot ce aveam era o liniște apăsătoare, spartă doar de bătăile inimii mele.

Mama nu s-a dat bătută. A bătut la uși de doctori prin Bârlad, Iași și chiar București. Unii ne-au spus că nu se poate face nimic. Alții ne-au cerut bani pe care nu-i aveam. Tata vindea lemne din curte și găini ca să plătească drumurile și consultațiile. Într-o zi, după o vizită la Spitalul „Sfânta Maria” din Iași, mama a venit acasă cu ochii strălucind de speranță.

— Radu, există o operație nouă! Un doctor tânăr, domnul Drăghici, spune că poate să-ți construiască urechi și să-ți pună un dispozitiv care să te ajute să auzi!

Tata a izbucnit:
— Și cu ce bani, Marioara? Crezi că ne pică din cer?

Mama a plâns toată noaptea. Am auzit-o șoptind rugăciuni la icoana Maicii Domnului. Ana mi-a strâns mâna sub pătură:
— O să vezi tu, Radu, o să auzi într-o zi!

Au urmat luni de coșmar: hârtii, analize, drumuri cu trenul, nopți petrecute pe holurile spitalului. Tata s-a certat cu mama din ce în ce mai des.
— Ne-ai ruinat familia cu visele tale! Nu vezi că nu se poate?

Într-o zi, când am venit de la școală, am găsit-o pe mama stând pe scaun cu o scrisoare în mână. Plângea și râdea în același timp.
— Radu! O fundație din București vrea să te ajute! Plătesc ei operația!

Ziua operației a fost ca un vis urât. M-au pus pe o targă rece, iar mama m-a sărutat pe frunte:
— Să fii curajos, puiule!

Când m-am trezit din anestezie, totul era încețoșat. Simțeam o durere surdă la cap și ceva straniu pe lângă urechi. Dr. Drăghici mi-a zâmbit:
— Radu, ai urechi noi! Și peste câteva zile îți vom porni aparatul auditiv.

Primele sunete au fost ca niște explozii în capul meu: voci amestecate, pași pe holuri, clinchet de pahare. Am început să plâng de frică și bucurie în același timp.

Mama a venit lângă mine:
— M-auzi, Radu? M-auzi?

Am dat din cap și am început să râd printre lacrimi. Tata a intrat în cameră și pentru prima dată l-am auzit spunând:
— Bine ai venit printre noi, băiete!

Dar bucuria nu a ținut mult. În sat au început bârfele:
— Ce i-au făcut copilului? Nu e normal! Cine știe ce boli aduce aparatul ăla?

La școală, unii copii m-au privit ciudat.
— Acum ești robot? Ai antene?

Ana s-a luat la bătaie cu un băiat care m-a tras de urechea nou construită.
— Liniștește-te! îi striga doamna învățătoare. Dar eu simțeam că nu voi fi niciodată ca ceilalți.

Tata s-a schimbat după operație. A început să bea mai mult și venea acasă nervos.
— Toată lumea râde de noi! Ce-am câștigat?

Mama încerca să-l liniștească:
— Radu are dreptul la o viață normală!

Într-o seară l-am auzit pe tata spunând:
— Poate era mai bine dacă rămânea așa cum a fost. Acum toți ne privesc ca pe niște ciudați.

Am fugit în grădină și am plâns până târziu. Ana m-a găsit acolo.
— Nu-i asculta! Tu meriți tot ce-i mai bun!

Anii au trecut greu. Am învățat să-mi port aparatul auditiv cu mândrie. Am început să ascult muzică la radio-ul vechi al tatei și să mă bucur de sunetul ploii pe acoperiș. Dar mereu am simțit că trebuie să demonstrez ceva: că sunt demn de sacrificiul părinților mei, că merit miracolul primit.

Acum sunt student la Medicină la Iași. Vreau să devin chirurg ORL și să ajut copii ca mine. Mama e mândră de mine, tata încă nu vorbește prea mult despre trecut.

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut parte de această șansă, cine aș fi fost? Și dacă miracolele există cu adevărat, suntem noi pregătiți să le acceptăm sau le transformăm în povară? Voi ce credeți?