Fetița care a așteptat-o pe mama: Povestea mea, Ema, și drumul spre o nouă familie

— Nu mai plânge, Ema, poate vine mâine, mi-a șoptit Irina, colega mea de cameră, în timp ce îmi strângea mâna sub păturica subțire. Dar eu nu mai aveam lacrimi. Era a treia zi de Crăciun și iarăși mama nu venise. Stăteam pe marginea patului, cu ochii lipiți de geamul aburit, privind poarta mare de fier a centrului de plasament din Iași. Aveam șase ani și deja știam ce înseamnă să fii uitat.

În fiecare dimineață, când ușa scârțâia și doamna Mariana intra cu lista de vizite, inima îmi sărea din piept. „Ema, azi nu e nimeni pentru tine”, spunea ea blând, dar vocea îi trăda mila. Mă întorceam la păpușa mea fără cap și la desenul cu o familie pe care îl țineam sub pernă. În desen eram eu, mama și tata – deși pe tata nu-l văzusem niciodată.

Centrul era plin de copii ca mine: unii gălăgioși, alții tăcuți, toți cu ochii goi. Seara, când se stingea lumina, fiecare își spunea povestea în șoaptă. „Mama mea e bolnavă și n-are bani să mă țină”, zicea Vlad. „Pe mine m-a lăsat la spital și n-a mai venit niciodată”, ofta Ana. Eu nu spuneam nimic. Îmi era rușine să recunosc că mama m-a lăsat la poarta centrului într-o dimineață ploioasă, spunându-mi că se întoarce după mine după ce găsește un loc de muncă.

Au trecut luni, apoi ani. Am învățat să nu mai sper. Am învățat să mă apăr: să nu plâng când ceilalți râdeau de părul meu ciufulit sau de hainele prea mari primite de la donații. Am învățat să mă ascund când veneau vizitatori – nu voiam să mă vadă nimeni slabă sau disperată.

Într-o zi de toamnă, când aveam aproape nouă ani, doamna Mariana m-a chemat în birou. Pe scaun stăteau doi străini: o femeie cu ochi verzi și un bărbat cu mâini mari și blânde. „Ema, ei sunt familia Popescu. Vor să te cunoască.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să plec cu nimeni. Dacă mama venea și nu mă găsea?

— Bună, Ema! Sunt Ioana și el e soțul meu, Radu. Am vrea să petrecem puțin timp cu tine, dacă vrei și tu, a spus femeia încet.

Am dat din cap fără să-i privesc. M-au dus în parc și mi-au cumpărat înghețată. Ioana m-a întrebat ce-mi place să desenez, iar Radu mi-a povestit despre pisica lor, Mimi. Nu știam ce să spun. M-am simțit vinovată că râdeam la glumele lor.

Au urmat luni de vizite și discuții. Într-o zi, Ioana m-a întrebat:

— Ema, ai vrea să vii să locuiești cu noi?

Am izbucnit în plâns.

— Dacă vine mama? Dacă mă uită aici?

Ioana m-a luat în brațe.

— Știu că doare. Dar noi nu vrem să-ți luăm locul mamei tale. Vrem doar să fim aici pentru tine.

Am acceptat să merg la ei pentru un weekend. Casa lor mirosea a cozonac și era plină de fotografii cu oameni zâmbitori. M-am simțit străină printre jucăriile noi și hainele curate. În prima noapte am dormit cu geaca pe mine – mi-era frică să nu mă dea afară dacă făceam ceva greșit.

Radu a venit la mine dimineața:

— Ema, aici ești acasă. Nu trebuie să te temi.

Dar eu nu puteam uita centrul: Irina care mă ținea de mână, Ana care îmi dădea din biscuiții ei, doamna Mariana care mă mângâia pe cap când aveam coșmaruri.

La școală copiii râdeau de accentul meu moldovenesc și de faptul că nu știam tabla înmulțirii ca ceilalți. Ioana venea seara lângă mine și mă ajuta la teme.

— Nu trebuie să fii perfectă, Ema. Suntem aici pentru tine.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Ioanei:

— Mi-e dor de mama.

Ea a oftat și m-a strâns tare la piept.

— Și mie mi-ar fi dor dacă aș fi în locul tău.

Au trecut ani până am putut spune „mamă” fără să simt că trădez pe cineva. Au fost certuri: când am spart vaza preferată a Ioanei sau când am fugit de acasă după ce m-am certat cu Radu pentru că nu m-a lăsat la o petrecere. Dar au fost și zile bune: când am luat primul 10 la română sau când am mers împreună la mare.

La 18 ani am primit o scrisoare de la mama biologică. Spunea că îi pare rău, că viața a fost grea și că speră să fiu fericită. Am plâns toată noaptea. A doua zi i-am arătat scrisoarea Ioanei.

— Vrei să o vezi? m-a întrebat ea blând.

Am dat din cap că nu.

— Poate într-o zi…

Acum am 22 de ani și studiez psihologia. Vreau să ajut copii ca mine – copii care au crescut cu dorul în suflet și care încă mai așteaptă pe cineva la poartă.

M-am întrebat mereu: ce înseamnă „acasă”? E sângele? E cine te crește? Sau e pur și simplu locul unde cineva te iubește fără condiții?

Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce credeți că înseamnă cu adevărat „familie”?