„Fiul meu trăiește” – Descoperirea care mi-a sfâșiat sufletul într-un cartier din București

— Nu vă supărați, sunteți domnul Radu?
Am tresărit, cu mâinile tremurânde pe sacoșa de la Mega, în fața blocului vechi din cartierul Titan. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar băiatul din fața mea, cu ochii mari și negri, mă privea insistent.
— Da, sunt eu… Ce s-a întâmplat?
— Cred că fiul dumneavoastră locuiește la noi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Un an întreg trecuse de când Vlad, băiatul meu de opt ani, dispăruse fără urmă. Poliția, vecinii, rudele — toți îl căutaseră. Eu nu mai dormisem nopți la rând, mă învinovățisem pentru fiecare clipă în care nu fusesem atent. Soția mea, Irina, mă părăsise la scurt timp după dispariție, spunând că nu mai poate trăi cu vinovăția și tăcerea dintre noi.

— Cum adică „locuiește la voi”? am întrebat, cu vocea gâtuită.
— Mama mea l-a adus acasă acum câteva luni. Zice că e băiatul ei acum… dar el tot Vlad îi spune.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am urcat scările blocului cu băiatul — Mihai îl chema — și am bătut la ușa apartamentului 34. O femeie înaltă, cu părul vopsit blond și ochii obosiți, mi-a deschis. M-a privit o clipă lungă, apoi a încercat să închidă ușa.

— Doamnă, vă rog! Unde e Vlad? strigam aproape disperat.
— Nu știu despre cine vorbiți, a spus ea rece.

Mihai s-a strecurat pe lângă ea și a strigat:
— Vlad! E cineva pentru tine!

Dintr-o cameră mică a ieșit un băiat slăbuț, cu ochii mari și triști. Era Vlad al meu. Mi-a sărit în brațe fără să spună nimic. Am simțit cum mi se rupe inima de durere și bucurie în același timp.

— Tata… mi-a șoptit el.

Femeia a început să țipe:
— Nu ai niciun drept! Eu l-am crescut! Tu unde ai fost când plângea noaptea?

Am izbucnit:
— Eu sunt tatăl lui! L-am căutat peste tot! Cum a ajuns aici?

A început să plângă și să povestească printre sughițuri că îl găsise pe Vlad rătăcind prin parc într-o seară rece și că nu a putut să-l lase singur. Când a aflat cine este, i-a fost frică să anunțe poliția — avea deja probleme cu Protecția Copilului din cauza propriului soț violent.

— Și ce-ai făcut? L-ai ascuns ca pe un animal? am întrebat furios.
— Nu! L-am iubit ca pe copilul meu! a urlat ea.

Vlad tremura în brațele mele. Mihai plângea și el, privind la mama lui care se prăbușise pe podea.

Am sunat la poliție. Au venit repede, au luat declarații, au dus-o pe femeie la secție. Vlad a venit acasă cu mine. Dar liniștea nu s-a întors niciodată cu adevărat.

Irina a venit după câteva zile. S-a uitat la Vlad ca la o fantomă. Nu știa cum să-l ia în brațe sau ce să-i spună. Între noi era un zid de tăcere și vinovăție.

— De ce nu l-ai supravegheat mai bine? m-a întrebat într-o seară, cu voce stinsă.
— Crezi că nu mă urăsc destul? am răspuns eu.

Vlad nu vorbea mult. Se uita lung pe geam sau desena case mici și oameni triști. Într-o zi mi-a spus:
— Tata, pot să-l văd pe Mihai?

Nu știam ce să-i răspund. Mihai era singurul lui prieten din lunile acelea de coșmar. Am vorbit cu asistența socială și am reușit să-i aducem pe Mihai și mama lui la noi acasă pentru o discuție.

Femeia era schimbată — slabise mult și părea mai bătrână cu zece ani. S-a uitat la Vlad și i-a spus:
— Îmi pare rău că te-am ținut departe de familia ta. Dar te-am iubit ca pe copilul meu.

Vlad s-a uitat la ea fără ură. Doar tristețe.

După luni de terapie și discuții nesfârșite cu psihologi și asistenți sociali, Vlad a început să vorbească din nou. Dar ceva s-a rupt în el — și în noi toți. Irina nu s-a mai întors niciodată cu adevărat acasă. Eu am rămas cu Vlad într-un apartament mic, încercând să reconstruim ceva din ceea ce fusese odată familia noastră.

În fiecare seară mă uit la fiul meu cum doarme și mă întreb: oare cât de mult rău poate face o singură clipă de neatenție? Și cât de mult putem ierta — pe ceilalți sau pe noi înșine?