Fiul meu vrea să se căsătorească cu vecina – povestea unei mame care nu poate accepta alegerea copilului ei

— Nu pot să cred, Mihai! Cum să te gândești măcar la așa ceva? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din blocul vechi de pe strada Lalelelor. Era seară, iar aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz se amestecau cu lacrimile care-mi înțepau ochii. Mihai stătea în fața mea, cu mâinile încrucișate pe piept și privirea încăpățânată a tatălui lui, Dumnezeu să-l ierte.

— Mamă, te rog, nu mai țipa. Nu e sfârșitul lumii. O iubesc pe Ana și vreau să fiu cu ea. Ce e atât de greu de acceptat? mi-a răspuns el, calm, dar cu o hotărâre care mă speria.

Nu era doar o simplă vecină. Ana locuia cu mama ei la etajul de deasupra noastră de când era mică. Îi știam pe amândouă: femei muncitoare, dar mereu cu bârfele pe buze și cu certuri care răsunau prin pereți subțiri. Ana era cu doi ani mai mare decât Mihai și, după părerea mea, nu era deloc potrivită pentru el. Avea reputația unei fete „libere”, care nu ținea cont de reguli și care schimba băieții ca pe șosete. De câteva ori o văzusem venind acasă dimineața, cu ochii umflați și hainele șifonate. Cum putea fi ea femeia care să-i ofere fiului meu liniștea și stabilitatea pe care i le doream?

— Mihai, tu nu vezi ce fel de fată e? Ai uitat cum venea acasă la trei dimineața? Ai uitat ce vorbește lumea despre ea? am încercat să-l fac să vadă realitatea.

— Nu mă interesează ce spune lumea! Ana e altfel decât crezi tu. O cunoști doar din auzite, dar eu o cunosc cu adevărat. Și nu vreau să trăiesc după regulile altora, ci după ale mele!

Am simțit cum mi se strânge inima. L-am crescut singură pe Mihai după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic: două joburi, nopți nedormite, griji fără sfârșit. Tot ce făceam era pentru el. Iar acum, când în sfârșit ajunsese la casa lui, voia să-și lege viața de o fată care nu-i aducea decât necazuri?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând pașii vecinilor pe holuri și zgomotele orașului care nu doarme niciodată. M-am gândit la toate sacrificiile mele și la cât de nedrept era ca Mihai să le arunce pe toate la gunoi pentru o iubire oarbă.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu el din nou.

— Mihai, te rog… gândește-te bine. O căsătorie nu e o joacă. Dacă te rănește? Dacă te lasă? Ce faci atunci?

El m-a privit lung, cu ochii aceia albaștri care mă făceau mereu să cedez.

— Mamă, știu că ți-e frică pentru mine. Dar trebuie să mă lași să-mi trăiesc viața. Nu poți să mă protejezi mereu.

Am simțit că pierd controlul. Am început să plâng în hohote, iar el m-a luat în brațe.

— Nu vreau să te pierd… Nu vreau să suferi… am șoptit printre lacrimi.

— N-o să mă pierzi niciodată. Dar trebuie să ai încredere în mine.

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri: „Ai auzit? Mihai al Mariei vrea s-o ia pe Ana! Vai de capul ei!” Mă simțeam judecată la fiecare pas. Mama Anei mă saluta rece pe scară, iar Ana însăși mă evita.

Într-o seară, Mihai a venit acasă cu Ana.

— Mamă, vreau s-o cunoști mai bine pe Ana. Poate dacă vorbiți…

Ana stătea stingheră în prag, cu un buchet de flori în mână.

— Bună seara, doamnă Maria…

Am oftat adânc și am invitat-o în sufragerie. Am stat față în față ca două dușmance vechi.

— Știu că nu mă placeți… a început ea timid. Dar îl iubesc pe Mihai și vreau să vă demonstrez că sunt serioasă.

Am privit-o lung. Era frumoasă, dar avea o tristețe în ochi pe care n-o observasem până atunci.

— De ce vrei să te măriți cu el? am întrebat direct.

— Pentru că lângă el mă simt acasă. Pentru că nu m-a judecat niciodată pentru greșelile mele…

M-am uitat la Mihai și am văzut cât de mult ținea la ea. Am simțit cum zidurile mele încep să se crape.

În următoarele luni am încercat să mă apropii de Ana. Am aflat că tatăl ei le părăsise când era mică și că mama ei era bolnavă de ani buni. Ana muncea la două joburi ca să-și ajute familia și nu avusese niciodată timp pentru ea însăși. Toate bârfele erau doar jumătăți de adevăruri spuse de oameni răi.

În ziua nunții lor am plâns din nou – dar de data asta lacrimile erau amare și dulci în același timp. Îmi dădeam seama că nu pot controla fericirea copilului meu, oricât mi-aș dori.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine că am cedat? Oare orice mamă poate accepta cu adevărat alegerile copilului ei sau doar învață să trăiască cu ele?