Fratele soției mi-a întins în tăcere un plic plin cu bani. Ce am descoperit după aceea mi-a schimbat viața

— Ia-l, te rog, și nu mă întreba nimic acum, mi-a spus Vlad, fratele soției mele, în timp ce-mi întindea un plic gros, alb, pe care îl ținea strâns în mâini de parcă ar fi fost ultima lui speranță. Eram în bucătăria noastră mică din Militari, iar lumina rece de la neon făcea umbre ciudate pe fața lui. Am simțit că ceva nu e în regulă. Vlad nu era genul care să tacă. De obicei, vorbea mult, râdea tare și făcea glume proaste. Acum însă, părea că poartă tot greul lumii pe umeri.

— Vlad, ce-i cu tine? Ce-i în plicul ăsta? am întrebat încet, să nu mă audă Ana, soția mea, care era în dormitor cu fetița noastră.

— E mai bine să nu știi. Te rog doar să-l păstrezi pentru câteva zile. Atât. Ai încredere în mine, a zis el și a ieșit aproape fugind pe ușă.

Am rămas cu plicul în mână, simțind că inima îmi bate prea tare. L-am pus pe raftul de sus din dulapul cu veselă, unde știam că Ana nu caută niciodată. În seara aceea n-am dormit deloc. Mă tot întrebam ce putea fi atât de grav încât Vlad să nu-mi spună nimic. Îl știam impulsiv, dar nu prost. Și mai ales, știam că are obiceiul să se bage în tot felul de afaceri dubioase.

A doua zi dimineață, Ana a observat că sunt agitat.

— Ce-ai pățit? Nu te-am mai văzut așa de când ai pierdut jobul la bancă.

— Nimic, doar că n-am dormit bine, am mințit-o. Nu voiam să o îngrijorez.

Dar minciuna asta mică avea să crească precum o umbră între noi. În zilele următoare, Vlad nu a mai dat niciun semn. Ana a început să se îngrijoreze și ea.

— Oare ce face Vlad? Nu răspunde la telefon… Să nu fi pățit ceva rău?

— O fi ocupat cu vreo afacere nouă, am încercat să o liniștesc.

Dar adevărul era că și eu mă temeam. Într-o seară, după ce Ana a adormit, am luat plicul și l-am deschis. Era plin cu bancnote de 100 și 200 de lei. Am numărat repede: aproape 30.000 de lei. Am simțit cum mă ia cu amețeală. De unde avea Vlad atâția bani? Și de ce mi i-a dat mie?

În următoarele zile am început să fiu atent la orice detaliu: telefoane necunoscute, oameni care se uitau prea insistent la blocul nostru, chiar și la vecinii care păreau mai curioși ca de obicei. Mă simțeam ca într-un film prost cu mafioți.

După o săptămână, Vlad a apărut din nou la ușa noastră. Era palid și tras la față.

— Îmi pare rău că te-am băgat în asta, a zis el cu voce stinsă. Trebuie să-mi dai plicul înapoi.

I l-am dat fără să zic nimic. Dar nu m-am putut abține:

— Vlad, ce-ai făcut? Ești în vreun necaz?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.

— Am făcut o prostie mare… Am împrumutat bani de la niște oameni periculoși ca să investesc într-un depozit de materiale de construcții. Am pierdut totul într-o lună. Ăștia m-au amenințat că dacă nu le dau banii înapoi… nu doar eu o pățesc.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el și am văzut un om distrus.

— Și de ce mi-ai dat mie banii?

— Pentru că dacă veneau peste mine acasă, voiam să știu că măcar tu îi ai și poți să-i dai dacă e nevoie… N-am avut curaj să-i spun Anei. Nici mama nu știe nimic.

În noaptea aia am stat amândoi pe balcon și am fumat ca disperații. Vlad plângea ca un copil.

— N-am vrut să vă bag pe voi în asta… Dar n-am avut pe cine altcineva să mă bazez.

A doua zi dimineață i-am spus Anei totul. A izbucnit în plâns și m-a acuzat că i-am ascuns adevărul.

— Cum ai putut să-mi faci asta? E fratele meu! Trebuia să-mi spui!

— N-am vrut să te sperii… Am crezut că pot rezolva eu.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Ana a început să fie distantă cu mine. Vlad s-a mutat la țară la părinți și n-a mai venit prin București luni întregi. Mama lui Ana ne-a sunat într-o seară și ne-a spus că Vlad are nevoie de ajutor psihologic, că nu mai vorbește cu nimeni și că refuză orice sprijin.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Ana încă ne certăm din când în când pe tema asta. Fetița noastră a crescut și începe să pună întrebări despre „unchiul Vlad”. Eu nu știu ce să-i răspund.

Uneori mă gândesc: dacă aș fi refuzat plicul atunci? Dacă i-aș fi spus Anei din prima? Sau dacă l-aș fi ajutat pe Vlad mai mult? Poate că totul ar fi fost altfel…

Dar oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și unde tragem linia între loialitate și adevăr?