Frigiderul gol și sufletul plin de griji: Povestea mea cu fiul meu, Vlad

— Vlad, iar ai terminat tot laptele? Am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era a treia oară săptămâna asta când găseam frigiderul aproape gol, iar portofelul meu și al lui Sorin, soțul meu, era la fel de subțire ca aerul din casă.

Vlad a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii lui obosiți și părul ciufulit. Purta același tricou larg ca ieri și pantaloni de trening. S-a uitat la mine fără să spună nimic, apoi a oftat adânc.

— Mamă, am avut o noapte grea. Am lucrat până târziu. N-am apucat să ies să cumpăr nimic…

Am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori nu auzisem aceeași scuză? Vlad lucra de acasă ca programator, dar rareori ieșea din cameră. Mânca mult, dormea puțin și nu avea niciun prieten care să-l viziteze. Avea 32 de ani și încă locuia cu noi. Uneori mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Sorin a intrat și el în bucătărie, trântind ușa după el.

— Vlad, ai de gând să faci ceva cu viața ta? Nu poți sta toată ziua pe calculator și să mănânci tot ce găsești prin casă! Ai 32 de ani, băiete!

Vlad s-a retras în cameră fără să răspundă. Am rămas singură cu Sorin, care a început să-și frece fruntea cu palma.

— Nu mai pot, Maria. Ne termină băiatul ăsta. Nici bani nu mai avem, nici liniște…

M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. Mă simțeam prinsă între dragostea pentru copilul meu și disperarea că nu va fi niciodată independent. Prietenele mele îmi spuneau mereu: „Lasă-l să se descurce singur! Dă-l afară din casă!” Dar cum să faci asta când ți-ai crescut copilul cu atâta dragoste?

Seara, am încercat să vorbesc cu Vlad. Am bătut la ușa lui încet.

— Vlad, pot să intru?

Nu mi-a răspuns, dar am deschis ușa oricum. Era întins pe pat, cu laptopul pe piept. Pe birou era o cutie goală de pizza și câteva doze de suc.

— Vlad, te rog… Nu mai putem continua așa. Eu și tatăl tău suntem obosiți. Avem nevoie să ne ajuți. Să-ți găsești un rost… Să-ți faci o viață a ta.

A oftat din nou și s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă, știu că vă e greu… Dar nu mă simt în stare să ies în lume. Nu mă simt bine cu mine. Cine m-ar vrea așa cum sunt? Nici nu știu dacă pot schimba ceva…

Mi s-a rupt sufletul. L-am luat în brațe și am plâns amândoi. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când l-am protejat prea mult sau când n-am avut curajul să-l las să greșească.

A doua zi dimineață, Sorin a venit hotărât la masă.

— Maria, trebuie să facem ceva! Nu putem trăi toată viața așa! Hai să vorbim cu el serios. Să-i punem niște condiții: ori își caută chirie, ori începe să contribuie serios la cheltuieli și să-și schimbe stilul de viață.

Am dat din cap, dar inima îmi bătea nebunește. Cum să-i spun copilului meu că trebuie să plece?

La prânz ne-am adunat toți trei la masă. Sorin a început:

— Vlad, te iubim, dar nu mai putem continua așa. Fie îți cauți chirie și înveți să trăiești pe cont propriu, fie începi să contribui serios la cheltuieli și să-ți schimbi stilul de viață: mănânci mai sănătos, faci mișcare, ieși din casă măcar o dată pe zi.

Vlad s-a uitat la noi speriat.

— Vreți să mă dați afară?

— Nu vrem asta, Vlad — am spus eu repede — dar vrem să fii bine. Să fii fericit. Să ai o viață a ta.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din casă. Era pentru prima dată după luni întregi când îl vedeam ieșind fără să fie nevoie.

Au trecut câteva ore până s-a întors. Avea ochii roșii și fața palidă.

— M-am plimbat prin parc… Am văzut oameni râzând, copii jucându-se… Mi-am dat seama că mi-e dor de viață. Dar mi-e frică… Mi-e frică să încerc și să nu reușesc.

L-am luat din nou în brațe.

— Vlad, suntem aici pentru tine. Dar trebuie să faci primul pas.

În zilele următoare am început împreună mici schimbări: am gătit împreună mâncare sănătoasă, am ieșit la plimbare seara prin cartier, iar Vlad a început să vorbească online cu un psiholog recomandat de o cunoștință. Nu a fost ușor — au fost zile când voia doar să stea în pat sau când se certa cu noi din orice nimic.

Dar încet-încet am văzut schimbări: Vlad a slăbit câteva kilograme, a început să zâmbească mai des și chiar a acceptat invitația unei colege de serviciu la o cafea în oraș.

Nu știu ce va fi mâine sau peste un an. Poate Vlad va reuși să-și găsească drumul sau poate va avea nevoie mereu de sprijinul nostru. Dar știu că nu suntem singuri — sunt atâtea familii ca a noastră care trăiesc aceeași dramă tăcută între pereții unei case aparent normale.

Mă întreb uneori: unde se termină dragostea de mamă și unde începe datoria de a-l lăsa pe copil să zboare singur? Oare am făcut destul? Sau poate prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?