Fugi, Irina, fugi! – Povestea unei femei prinse în capcana violenței domestice

— Irina, unde ai pus banii? vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe Radu, băiețelul nostru de șase ani, care plângea în camera alăturată. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. — Sunt în sertar, Vlad, acolo unde i-ai lăsat aseară, am răspuns încet, cu ochii în pământ.

Nu era prima dată când Vlad ridica tonul la mine, dar în seara aceea am simțit că ceva s-a rupt definitiv. A venit spre mine cu pași grei și mi-a smuls sertarul din mână. — Mă minți! Ai luat bani fără să-mi spui! Apoi palma lui a căzut peste fața mea cu o forță care m-a făcut să văd stele verzi. Radu a început să țipe și să bată cu pumnii în ușă: — Tati, nu! Nu o lovi pe mami!

Am căzut pe podea, cu obrajii arzând de durere și rușine. În acel moment, mi-am dorit să dispar. Să nu mai simt nimic. Să nu mai aud nimic. Dar nu puteam. Eram mama lui Radu și trebuia să-l protejez.

Când Vlad a ieșit trântind ușa, am alergat la copilul meu. L-am strâns la piept și am plâns împreună. — Mami, de ce e tati rău? m-a întrebat printre sughițuri. Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că omul care ar trebui să ne apere e cel care ne face cel mai mult rău?

A doua zi dimineață, am încercat să ascund vânătăile cu fond de ten și să zâmbesc la serviciu. Colega mea, Mihaela, s-a uitat lung la mine: — Irina, totul e bine acasă? Ai nevoie de ajutor? Am dat din cap că da, dar ochii mei au trădat adevărul. Mihaela mi-a lăsat un bilețel: „Dacă ai nevoie să vorbești, sunt aici.”

Seara, Vlad s-a întors acasă cu flori și ciocolată. — Iartă-mă, iubito. Am avut o zi grea la muncă. Nu am vrut să te rănesc. Știi că te iubesc, nu? Am vrut să-l cred. Am vrut să cred că totul va fi bine. Dar frica nu mă mai lăsa să dorm noaptea.

Zilele au trecut una după alta, fiecare cu tensiunea ei mocnită. Vlad devenea tot mai nervos, iar ieșirile lui violente erau tot mai dese. Prietenii mei au început să se îndepărteze; nu mai ieșeam nicăieri, nu mai vorbeam cu nimeni. Mama mea mă suna des: — Irina, te rog, vino acasă la noi! Nu trebuie să suporți asta! Dar eu îi răspundeam mereu: — E tatăl copilului meu… poate se schimbă.

Într-o seară de vară, după ce Vlad a venit beat acasă și a spart oglinda din hol urlând la mine că sunt o proastă și o nenorocită, am simțit că nu mai pot respira. Radu s-a ascuns sub pat și a refuzat să iasă ore întregi. Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

Am început să strâng bani pe ascuns: vânzând bijuterii vechi pe OLX, făcând ore suplimentare la serviciu fără ca Vlad să știe. Mihaela m-a ajutat să găsesc o asociație care sprijină femeile abuzate. Am vorbit cu un psiholog care mi-a spus: — Nu ești vinovată pentru ce ți se întâmplă. Ai dreptul la o viață fără frică.

Într-o noapte, când Vlad era plecat la bar cu prietenii lui, am împachetat câteva haine pentru mine și pentru Radu și am fugit la mama mea în satul natal din Buzău. Drumul cu trenul a fost un coșmar: Radu dormea cu capul pe genunchii mei, iar eu tremuram la fiecare sunet de telefon.

Când am ajuns acasă la mama, ea m-a îmbrățișat strâns și a plâns cu mine: — Of, fata mea… De ce ai stat atâta timp? De ce n-ai fugit mai devreme?

Dar fuga nu a însemnat sfârșitul coșmarului. Vlad m-a sunat zile la rând, amenințându-mă că mă va găsi și că nu voi scăpa niciodată de el. A venit chiar și la poarta casei mamei mele, urlând și bătând cu pumnii în ușă până când vecinii au chemat poliția.

Am depus plângere pentru violență domestică și am cerut ordin de restricție. Polițiștii au dat din umeri: — Doamnă, dacă vă împăcați iar? Știți câte femei se întorc la bărbații lor? Am simțit cum rușinea și neputința mă sufocă din nou.

Au urmat luni grele: procese, interogatorii, vizite la psiholog pentru mine și pentru Radu. Oamenii din sat vorbeau pe la colțuri: „A fugit de bărbat… Cine știe ce-o fi făcut ea?” Dar mama m-a ținut tare: — Nu-i asculta! Tu ți-ai salvat copilul!

Încet-încet am început să respir din nou. Radu mergea la școală fără frică, eu mi-am găsit un loc de muncă la magazinul din sat și am început să zâmbesc din nou sincer. Dar rănile nu dispar peste noapte.

Uneori mă trezesc speriată din somn, cu inima bătând nebunește la orice zgomot mai puternic. Alteori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva… Dacă puteam face ceva diferit ca Vlad să nu devină monstrul care ne-a distrus familia.

Dar apoi îl privesc pe Radu cum se joacă liniștit în curte și știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai trăiesc încă în teroare? Câte dintre ele vor avea curajul să fugă înainte să fie prea târziu? Dacă povestea mea ajunge la cineva care are nevoie de un semn… poate va ști că nu e singură.