Granița dintre ajutor și sacrificiu: Povestea mea cu vecina de la etajul trei

— Te rog, Irina, doar două ore. Nu găsesc pe nimeni altcineva, iar șeful mă omoară dacă mai întârzii!
Vocea Lidiei răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce Mara, fetița ei de cinci ani, se agăța de piciorul meu cu ochii mari și umezi. Era o marți ploioasă, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, visând la o baie fierbinte și o carte bună. Dar cum să refuz? Lidia era singură, soțul ei plecase în Italia de doi ani și nu mai trimisese niciun ban de luni bune. Am oftat și am acceptat.

Așa a început totul. La început era doar din când în când: „Irina, mă salvezi și azi? Am ședință la grădiniță.” Sau: „Poți să o iei pe Mara de la dansuri? Eu nu ajung la timp.” Îmi plăcea să fiu de ajutor. Mă simțeam utilă, parte dintr-o comunitate mică, caldă, așa cum îmi aminteam din copilărie, când toți vecinii se cunoșteau și își lăsau copiii unii la alții fără griji.

Dar încet-încet, cererile au devenit regulă, nu excepție. Lidia lăsa tot mai des fetița la mine: „Vin în două ore”, dar se întorcea după patru. Într-o zi, Mara a rămas peste noapte pentru că Lidia „a avut o urgență la muncă”. Nu am putut să-i spun nu nici atunci. Mara era un copil bun, dar avea nevoie de atenție, iar eu începeam să simt povara responsabilității.

Prietenii mei au început să observe schimbarea. „Iri, tu nu mai ieși cu noi deloc! Ce se întâmplă?” mă întreba Adina într-o seară la telefon. „Nu pot, Adi, am grijă de Mara…” răspundeam mereu, cu voce stinsă. Începusem să mă simt captivă în propria casă.

Mama mea, care locuia la țară, m-a sunat într-o zi:
— Irina, tu nu mai ești tu! Ce-i cu tine? Ai grijă să nu te pierzi pe drum…

Avea dreptate. Nu mai eram eu însămi. Mă trezeam dimineața obosită, iritată, cu gândul la ce avea nevoie Mara înainte să mă gândesc la mine însămi. Îmi neglijam serviciul, prietenii, chiar și sănătatea.

Într-o seară, după ce Mara a adormit pe canapeaua mea cu păpușa strânsă la piept, am izbucnit în plâns. Simțeam că nu mai pot. Dar cum să-i spun Lidiei? Cum să refuz un copil care nu are nicio vină?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Lidia:
— Lidia, trebuie să discutăm… Nu mai pot continua așa. Am și eu viața mea…
Ea m-a privit lung, cu ochii roșii de oboseală:
— Știu că te-am împovărat prea mult… Dar nu am pe nimeni altcineva! Dacă tu nu mă ajuți, ce fac?

M-am simțit vinovată. Cum să-i spun „nu” unei mame disperate? Dar nici nu mai puteam continua așa. Am început să evit ușa ei, să nu răspund la telefon uneori. Dar Mara venea singură la mine: „Tanti Irina, mama mi-a zis că pot sta la tine până vine ea…”

În bloc au început să circule zvonuri. Doamna Popescu de la parter șușotea cu vecina ei:
— Ați văzut? Irina are grijă mai mult de copilul Lidiei decât mama ei…
Simțeam privirile tuturor pe spate când ieșeam cu Mara în parc sau la magazin.

Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc deschis cu Lidia:
— Lidia, trebuie să găsim o soluție. Nu pot fi mereu aici pentru voi. Poate găsești o bonă sau vorbești cu cineva din familie…
Ea a izbucnit în plâns:
— Nu am bani de bonă! Mama mea e bolnavă… Nu știu ce să fac!

Am încercat să o ajut să caute variante: program prelungit la grădiniță, ajutor social… Dar totul părea imposibil sau prea scump pentru ea.

Între timp, relația noastră s-a răcit. Lidia a început să mă evite și ea. Mara venea tot mai rar la mine și părea tristă. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o seară, am auzit țipete pe hol:
— Dacă nu te descurci cu copilul tău, du-l la casa de copii! — striga doamna Popescu către Lidia.
Am ieșit din casă și am văzut-o pe Lidia plângând în genunchi lângă ușa ei. M-am apropiat încet:
— Lidia… hai să vorbim. Nu ești singură.

Am stat împreună pe scara blocului până târziu în noapte. Am plâns amândouă. I-am spus că vreau să o ajut în continuare, dar că trebuie să punem limite clare — pentru binele tuturor.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. O ajut când pot și când simt că pot. Am învățat să spun „nu” fără vinovăție și să cer ajutorul celorlalți vecini atunci când e nevoie.

Dar încă mă întreb: unde se termină bunătatea și începe sacrificiul de sine? Cum putem ajuta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?