Gustul amar al sărbătorilor: când mama alege pe altcineva

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei luminate de beculețele bradului. Mirosul de cozonac abia scos din cuptor nu mai avea nicio putere să-mi aline sufletul. Ochii copiilor mei, Mara și Vlad, erau mari și umezi, iar soțul meu, Radu, încerca să mă prindă de mână, dar eu eram prea rănită ca să-i răspund.

Mama stătea în capătul mesei, cu fața împietrită. Sora mea, Ioana, își mușca buza de jos, evitându-mi privirea. În aer plutea o tăcere grea, spartă doar de clinchetul tacâmurilor pe care le strângea grăbit tata.

Totul a început cu o oră înainte, când Mara a venit la mine plângând: „Mami, bunica a spus că nu mai sunt locuri la masa mare și să stăm noi cu copiii mici în bucătărie.” Am crezut că e o neînțelegere. Dar când am intrat în sufragerie, am văzut-o pe Ioana așezată lângă mama, cu cei doi copii ai ei deja instalați pe scaunele bune. Fără să mă privească, mama mi-a spus: „Lasă, dragă, că și voi sunteți bine acolo. Ioana vine rar acasă.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Era Ajunul Crăciunului, iar eu eram din nou copilul care nu era niciodată destul de bun. Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile și să nu fac o scenă în fața copiilor. Dar Mara s-a agățat de fusta mea: „De ce nu ne vrea bunica aici?”

Radu a încercat să detensioneze situația: „Hai, dragă, nu e mare lucru. Să nu stricăm seara.” Dar pentru mine era totul. Era încă o dovadă că mama avea mereu o preferată și că eu eram mereu pe locul doi.

Am crescut într-o casă unde Ioana era mereu lăudată: „Ce fată frumoasă! Ce deșteaptă! Ce noroc am cu ea!” Eu eram cea care trebuia să ajute la curățenie, să stea cu ochii pe fratele mai mic sau să accepte că hainele bune erau pentru sora mea. Tata era prea ocupat cu serviciul ca să observe ceva. Doar bunica din partea tatălui mă mângâia uneori pe cap și-mi șoptea: „Nu-i nimic, Ana, tu ești puternică.”

Anii au trecut și am sperat că odată ce vom fi adulte, lucrurile se vor schimba. Dar nu s-au schimbat. Ioana a plecat la București, s-a măritat cu un avocat și vine acasă doar de Crăciun sau Paște. Atunci mama îi pregătește prăjiturile preferate, îi pune la păstrare cele mai bune sarmale și îi face cadouri scumpe. Eu sunt cea care vine săptămânal să o ajute cu piața sau cu medicamentele.

În seara aceea de Ajun, când am văzut că Mara și Vlad sunt trimiși la masa din bucătărie ca niște musafiri nepoftiți, ceva s-a rupt în mine. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— De ce faci asta? De ce nu suntem toți egali pentru tine?

Mama a ridicat din umeri:

— Nu e nimic personal. Ioana vine rar acasă și vreau să se simtă bine.

— Dar copiii mei? Ei ce vină au?

Ioana a încercat să intervină:

— Ana, te rog… Nu vreau scandal.

— Nu e scandal! E viața mea! E viața copiilor mei! am strigat eu.

Tata s-a ridicat nervos:

— Ajunge! Nu mai faceți circ!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mara plângea în hohote. Vlad s-a ascuns după mine. Radu m-a tras ușor spre ușă:

— Hai să plecăm…

Am ieșit în frigul de decembrie fără să-mi iau haina. Am mers pe jos până acasă, cu copiii lipiți de mine și Radu tăcând apăsat. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Mara cum doarme cu lacrimi uscate pe obraji și mi-am jurat că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-i facă să se simtă mai puțin importanți.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar trebuie să înțelegi că Ioana are nevoie de mine.”

Am vrut să-i răspund că și eu am nevoie de ea. Că și copiii mei au nevoie de o bunică care să-i iubească la fel ca pe ceilalți nepoți. Dar n-am avut putere.

Au trecut luni de atunci. Mama m-a sunat de câteva ori, dar discuțiile au fost reci și scurte. Ioana mi-a scris un mesaj lung despre cât de greu îi este și cât de mult ar vrea ca familia noastră să fie unită. Dar eu nu mai pot uita privirea Mariei din acea seară.

Uneori mă întreb dacă ar trebui să iert și să încerc din nou. Să merg la mama cu copiii și să sper că va fi altfel. Alteori simt că trebuie să mă protejez pe mine și pe ei de încă o dezamăgire.

Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse sub bradul împodobit. Poate că unele lucruri nu se vindecă niciodată cu adevărat.

Oare merită să mai sper la o împăcare? Sau e timpul să accept că uneori dragostea nu e împărțită egal și trebuie să învățăm să trăim cu asta?