„I-am dat afară pe soțul meu și pe socri. Nu regret nimic.”

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile se loveau una de alta în chiuvetă. Mâinile îmi erau roșii de la detergent, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mama ta tocmai îmi spusese, pentru a treia oară în acea zi, că nu știu să gătesc sarmale ca la Bacău. Tata-socru bombănea în sufragerie, nemulțumit că televizorul nu prindea Antena 1 „cum trebuie”, iar Sorin, soțul meu, stătea între ei ca un copil prins la mijloc.

Nu așa mi-am imaginat viața de familie. Când ne-am mutat împreună, eu și Sorin visam la o casă mică, liniștită, cu miros de cafea proaspătă dimineața și râsete seara. Dar când părinții lui au început să nu se mai descurce la țară, Sorin a insistat să-i aducem la noi. „Sunt bătrâni, n-au pe nimeni”, mi-a spus. Am acceptat, deși inima mea striga să nu o fac.

Primele luni au fost un coșmar. Orice făceam era greșit: găteam prea sărat, spălam rufele „pe dos”, nu știam să calc cămășile „cum trebuie”. Mama-soacră îmi verifica fiecare mișcare. Tata-socru își pierdea răbdarea cu copiii noștri, Mara și Darius, certându-i pentru orice zgomot. Sorin? El tăcea. Îmi spunea doar: „Lasă, mamă, trece și asta.”

Într-o seară de iarnă, Mara a venit plângând la mine: „Bunicul a spus că nu sunt bună de nimic pentru că am spart cana lui preferată.” Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am mers la Sorin și i-am spus: „Nu mai pot. Ori pleacă ei, ori plec eu.”

— Ești nebună? Să-i dau afară pe ai mei? S-au sacrificat pentru mine!
— Și eu m-am sacrificat pentru tine! Pentru noi! Dar nu mai pot trăi așa!

A doua zi dimineață, mi-am strâns copiii și am plecat la mama mea. Am stat acolo două săptămâni. Sorin nu m-a sunat decât după zece zile.

— Hai acasă, te rog. O să vorbesc cu ei.

M-am întors cu inima strânsă. În acea seară, am avut cea mai grea discuție din viața mea. Le-am spus socrilor că nu mai pot continua așa. Că familia mea e pe cale să se destrame din cauza tensiunilor zilnice. Mama-soacră a început să plângă: „Ne arunci ca pe niște cârpe?” Tata-socru s-a ridicat brusc: „Nu ne vrei? Bine!”

Sorin m-a privit cu ochii goi. „Nu pot alege între tine și ei”, mi-a spus.

— Atunci aleg eu pentru tine.

În acea noapte, am dormit singură în patul nostru mare. Dimineața, casa era goală. Sorin plecase cu părinții lui la țară.

Au trecut luni de atunci. Am plâns mult. Copiii m-au întrebat de ce tata nu mai vine acasă. Le-am spus adevărul: „Uneori, oamenii mari trebuie să ia decizii grele ca să fie bine pentru toți.”

Am început să mă redescopăr. Să gătesc doar pentru noi trei. Să râdem fără să ne temem că deranjăm pe cineva. Să ascult muzica preferată fără să fiu certată că e „zgomot”.

Sorin m-a sunat după trei luni.

— Mi-e dor de voi…
— Și nouă ne e dor de tine. Dar nu mă mai întorc la viața de dinainte.

A venit într-o zi să-i vadă pe copii. Era slab și obosit.

— Nu știu dacă pot trăi fără tine…
— Poți. Și eu pot. Dar nu putem trăi împreună dacă nu avem curajul să punem limite.

Socrii mei nu mi-au mai vorbit niciodată. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Uite-o pe aia care și-a dat afară bărbatul și socrii!” Dar am învățat să nu-mi mai pese.

Poate că am pierdut o familie extinsă, dar mi-am salvat copiii și sufletul meu.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc în tăcere același coșmar? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ai fi fost în locul meu… ce ai fi făcut?