I-am dat fiului meu o casă, am renovat-o și am mobilat-o. Acum nora mea vrea s-o vândă

— Mama, trebuie să vorbim, mi-a spus Vlad într-o seară, cu vocea aceea pe care o folosea când era copil și făcea vreo prostie. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă aș fi știut deja că urmează ceva rău. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate, iar aburii ceaiului se ridicau leneși între noi. Irina, nora mea, era și ea acolo, cu privirea rece, de parcă nici nu eram în aceeași cameră.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ne-am gândit… adică, Irina s-a gândit că ar fi mai bine să vindem casa. Să ne mutăm într-un apartament mai aproape de centru, să fim mai aproape de serviciu și de grădinița lui Darius.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta nu era doar niște cărămizi și mobilă. Era visul meu, munca mea de-o viață. Am început să strâng bani pentru ea când Vlad avea doar cinci ani. Mergeam la muncă la fabrică, iar după-amiaza făceam curățenie la blocurile din cartier. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie măruntă, doar ca să-i pot oferi lui Vlad un viitor sigur.

— Dar… de ce? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Irina a ridicat din umeri, fără să mă privească. — E prea departe de tot ce avem nevoie. Și, sincer, nu e genul meu de casă. E prea veche, prea rustică. Am vrea ceva mai modern, mai aproape de oraș.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Cum am zugrăvit fiecare cameră cu mâinile mele, cum am ales mobila cu grijă, cum am plantat trandafirii în grădină, visând că într-o zi Vlad va alerga pe acolo cu copiii lui.

— Vlad, tu ce părere ai? am întrebat, sperând că măcar el va înțelege.

A evitat să mă privească. — Știi că nu-mi place să te supăr, mamă. Dar trebuie să ne gândim la familia noastră. Irina are dreptate, e greu să faci naveta zilnic, și Darius are nevoie de grădiniță bună.

M-am ridicat de la masă, simțind că nu mai pot respira. Am ieșit în curte, în frigul serii, și am privit casa. Fiecare colț avea o poveste. Fiecare crăpătură din perete era o amintire. Mi-am amintit cum, în urmă cu douăzeci de ani, stăteam pe scaunul acela vechi, cu Vlad în brațe, și îi promiteam că va avea mereu un loc al lui pe lumea asta.

— Mamă, nu te supăra, a venit Vlad după mine. Știu cât ai muncit pentru casa asta. Dar nu putem trăi în trecut. Trebuie să mergem mai departe.

— Și eu? Ce fac eu? Unde mă duc? am întrebat, cu lacrimi în ochi.

— Poți să rămâi cu noi, dacă vrei. Sau… poate găsim o soluție.

Irina a ieșit și ea, cu telefonul în mână. — Am găsit deja un agent imobiliar. Dacă sunteți de acord, putem începe să o promovăm de săptămâna viitoare.

Am simțit că mă prăbușesc. Nu era vorba doar de o casă. Era vorba de tot ce am sacrificat, de tot ce am visat. Era vorba de faptul că, pentru ei, totul se reducea la confort, la distanță, la modernitate. Pentru mine, era sufletul meu.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Vlad. Să-i explic ce înseamnă casa asta pentru mine. Dar el era mereu grăbit, mereu cu gândul la altceva. Irina, în schimb, își făcea planuri, vorbea cu agenți, căuta apartamente pe internet.

— Mamă, trebuie să înțelegi, mi-a spus Vlad într-o seară. Nu mai suntem copii. Avem nevoie de altceva.

— Dar eu? Eu unde mai am loc în viața voastră? am întrebat, cu voce stinsă.

— O să găsim o soluție, a zis el, dar nu m-a privit în ochi.

Am început să mă simt ca o povară. Ca și cum tot ce am făcut nu mai conta. Ca și cum sacrificiile mele erau doar niște amintiri neimportante. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă nu cumva am pus prea mult suflet, dacă nu cumva am uitat să trăiesc și pentru mine.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina în sufragerie, făcând poze mobilei.

— Ce faci? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Le trimit agentului. Să știe ce poate include în preț. Oricum, multe dintre ele sunt vechi, nu cred că vor interesa pe cineva.

Am simțit cum mi se rupe inima. Fiecare piesă de mobilă era aleasă cu grijă, fiecare covor, fiecare perdea. Erau amintiri, nu doar obiecte.

În seara aceea, am stat singură în bucătărie, cu o cană de ceai în față, și am plâns. Nu pentru casă, ci pentru tot ce pierdusem. Pentru copilul meu, care nu mai era copil. Pentru familia mea, care nu mai era familie.

A doua zi, am luat o decizie. M-am dus la Vlad și i-am spus:

— Dacă vreți să vindeți casa, faceți-o. Dar să știi că nu voi mai putea să vă ajut. Nu mai pot să fiu aici, să vă privesc cum distrugeți tot ce am construit.

Vlad a tăcut. Irina a zâmbit, ca și cum abia aștepta să scap de mine.

Am început să-mi strâng lucrurile. Am pus într-o valiză câteva haine, câteva fotografii, și am plecat la sora mea, Maria, în satul vecin. M-a primit cu brațele deschise, fără întrebări, fără reproșuri.

— Nu meriți să fii tratată așa, mi-a spus ea. Ai făcut tot ce ai putut pentru Vlad. Acum e timpul să te gândești și la tine.

În fiecare seară, mă uit la pozele cu casa și mă întreb: oare am greșit undeva? Oare dragostea de mamă poate fi prea mare? Oare sacrificiile noastre chiar mai contează pentru copiii noștri, sau totul se pierde în goana lor după altceva?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu sigur că, uneori, dragostea doare mai tare decât orice altceva. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că am greșit că am pus totul pe tavă pentru copilul meu?