„Ia-l la tine, pentru totdeauna” – Povestea unei bunici, a unui nepot și a unei familii pierdute

— Mamă, nu mai pot. Ia-l la tine. Pentru totdeauna.

Cuvintele Irinei au căzut ca o piatră grea în mijlocul bucătăriei noastre mici din Ploiești. Era târziu, afară ploua mocănește, iar Vlad, nepotul meu de șapte ani, dormea pe canapea, cu obrajii roșii și părul ciufulit. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina îmi cerea ajutorul, dar niciodată nu fusese atât de hotărâtă. Am privit-o în ochi și am văzut acolo o oboseală pe care nu o mai recunoșteam la fiica mea.

— Irina, ce s-a întâmplat? De ce vorbești așa?

A oftat adânc și a început să plângă în hohote, cu fața ascunsă în palme. M-am apropiat de ea și am încercat să o cuprind cu brațele, dar s-a tras înapoi.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu el, cu serviciul, cu tot! Marius nu mă ajută deloc, e plecat toată ziua, iar când vine acasă urlă la noi. Vlad e tot mai retras, nu vorbește cu mine… Parcă nu mai sunt mama lui.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Marius fusese mereu un bărbat dificil, dar nu credeam că lucrurile ajunseseră atât de rău. Am privit spre Vlad, care dormea liniștit, fără să știe că viața lui urma să se schimbe radical.

— Irina, nu poți să renunți așa la el. E copilul tău!

— Nu renunț! Dar nu mai pot… Poate cu tine o să fie mai bine. Tu ai răbdare, tu știi cum să vorbești cu el. Eu… eu nu mai știu nimic.

Am rămas tăcute minute în șir. În mintea mea se derulau amintiri: Irina mică, alergând prin curte; Irina adolescentă, certându-se cu mine pentru orice; Irina mamă tânără, speriată și fericită în același timp. Cum ajunseserăm aici?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme și m-am întrebat dacă voi fi în stare să-i ofer ce are nevoie. Aveam 62 de ani, pensia abia îmi ajungea pentru mine și pentru facturile casei vechi în care locuiam. Dar cum să-l las pe Vlad să sufere?

A doua zi dimineață, Irina a plecat devreme. Mi-a lăsat o geantă cu haine și un bilet: „Te rog să ai grijă de el. Îți mulțumesc.” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „o să revin”.

Primele zile au fost grele. Vlad era tăcut și speriat. Îl vedeam cum se uită pe furiș la ușă de fiecare dată când suna telefonul sau când cineva bătea la poartă. Încercam să-l fac să râdă, îi găteam clătitele preferate și îi citeam povești seara. Dar el părea mereu absent.

Într-o după-amiază, l-am găsit stând pe covor cu jucăriile împrăștiate în jurul lui.

— Bunico, mami mă mai iubește?

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că uneori adulții greșesc? Că uneori dragostea doare? L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Te iubește foarte mult, puiule. Dar uneori oamenii mari sunt obosiți și nu știu cum să arate asta.

A oftat și s-a lipit de mine.

Seara aceea a fost prima în care a adormit liniștit lângă mine. Am simțit că poate există speranță.

Au trecut săptămâni și încet-încet Vlad a început să se deschidă. Mergeam împreună în parc, îi cumpăram gogoși calde de la colț și îi povesteam despre copilăria mea la țară. Îl vedeam cum zâmbește din ce în ce mai des și inima mea se umplea de bucurie amestecată cu tristețe.

Irina suna rar. De fiecare dată părea grăbită sau absentă.

— Mamă, e bine Vlad?

— Da, e bine. Dar tu? Tu cum ești?

— Nu știu… Poate am nevoie de o pauză de la tot.

Marius nu a sunat niciodată. Nici măcar nu știam dacă știe unde este fiul lui.

Într-o zi, la școală, Vlad a avut o criză de plâns. Învățătoarea m-a chemat la discuție.

— Doamnă Popescu, copilul are nevoie de stabilitate. Simte lipsa părinților.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Ce puteam face? Să-l trimit înapoi într-o casă unde nu era dorit? Să-l las aici cu mine, dar fără mama lui?

Într-o seară am încercat să vorbesc din nou cu Irina.

— Irina, trebuie să vii să-l vezi pe Vlad. Are nevoie de tine.

— Mamă, nu pot acum! Am prea multe pe cap!

— E copilul tău! Nu poți fugi la nesfârșit!

A închis telefonul fără un cuvânt.

Au trecut luni. Vlad a început să-mi spună „mamaie” cu o dragoste pe care nu o mai simțisem demult. Îl vedeam crescând sub ochii mei – timid dar curajos, trist dar dornic să iubească din nou.

Într-o zi m-a întrebat:

— Bunico, tu o să mă părăsești vreodată?

Mi-au dat lacrimile.

— Niciodată, puiule! Niciodată!

Dar în sufletul meu știam că nu pot umple golul lăsat de părinții lui.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc poza Irinei de pe perete. Mă întreb unde am greșit ca mamă și dacă voi reuși vreodată să repar ce s-a rupt între noi.

Oare câți copii din România trăiesc povestea noastră? Oare câte bunici devin ultima speranță pentru nepoții lor? Și până unde merge sacrificiul unei mame sau al unei bunici pentru dragostea unui copil?