„Împărțim nota?”: Seara care mi-a schimbat perspectiva asupra iubirii

— Deci… împărțim nota?
Vocea lui Vlad a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în momentul în care chelnerul a lăsat bonul pe masă. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Nu părea. Își frământa nervos mâinile, evitându-mi privirea, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu știu de ce, dar în acea clipă, tot ce construisem în mintea mea despre el s-a prăbușit. Îl cunoscusem pe Vlad pe o aplicație de dating, după luni de singurătate și conversații sterile cu bărbați care nu știau să scrie nici măcar „bună” fără greșeli. Vlad părea altfel: citise Dostoievski, avea un câine pe care îl iubea ca pe un copil și vorbea cu pasiune despre filmele lui Mungiu. Mă cucerise cu răbdarea lui, cu felul în care mă asculta și cu promisiunea unei cine „ca-n filme”.

— Sigur, nu-i problemă, am răspuns, încercând să-mi păstrez zâmbetul. Dar în mintea mea, ceva se rupsese. Nu era vorba de bani, ci de gest. De semnalul pe care îl transmitea. Poate că am crescut cu alte valori, poate că tata m-a învățat să apreciez gesturile mici, dar pline de sens. Îmi amintesc cum mama îmi spunea mereu: „Un bărbat adevărat nu-ți arată dragostea doar prin vorbe, ci și prin fapte.”

Am ieșit pe terasa aglomerată din Centrul Vechi, cu pași apăsați. Vlad a încercat să destindă atmosfera:

— Sper că nu te-ai supărat. Știi, eu cred că e normal să fim egali. Nu vreau să par vreun macho sau să te fac să te simți datoare.

— Nu e vorba de datorii, Vlad. Dar… nu știu, poate mă așteptam la altceva. Poate am eu o problemă, am spus, încercând să nu par prea vulnerabilă.

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii lui verzi, triști, și pentru o clipă am simțit că și el e pierdut. Că și el caută ceva, dar nu știe ce. Am mers pe jos până la metrou, fără să mai vorbim. Fiecare cu gândurile lui, fiecare cu dezamăgirile lui.

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu pentru că Vlad nu plătise nota, ci pentru că simțeam că nu mai știu ce vreau. Că nu mai știu cine sunt. Am sunat-o pe Irina, prietena mea cea mai bună, și i-am povestit totul.

— Ești prea sensibilă, mi-a spus ea. Toți bărbații sunt așa acum. Trebuie să te adaptezi. Nu mai suntem în anii ’90.

— Dar nu e vorba doar de bani, Irina! E vorba de gest, de intenție, de respect. De ce trebuie să accept orice, doar ca să nu fiu singură?

— Pentru că altfel rămâi singură, mi-a răspuns ea, fără milă.

M-am gândit la părinții mei. Tata încă îi aduce mamei flori, chiar și după 30 de ani. Îi ține umbrela când plouă, îi face ceai când e răcită. Nu pentru că trebuie, ci pentru că așa simte. Oare sunt eu prea idealistă? Oare lumea s-a schimbat atât de mult încât gesturile mici nu mai contează?

A doua zi, Vlad mi-a scris un mesaj: „Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți prost. Chiar am vrut să fie o seară frumoasă. Poate ne mai vedem?”

Am stat cu telefonul în mână minute în șir. Să-i răspund? Să-i explic ce simt? Sau să-l las să dispară, ca pe ceilalți? Am ales să-i răspund sincer:

„Nu e vorba de nota de plată, Vlad. E vorba de ce înseamnă pentru mine respectul și grija într-o relație. Poate că suntem diferiți. Poate că nu ești tu omul potrivit pentru mine.”

Nu mi-a mai scris. Și nici eu nu l-am mai căutat. Dar zilele următoare am simțit un gol imens. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am fost prea dură. Dacă nu cumva am lăsat prejudecățile să-mi dicteze reacțiile.

La câteva zile după, la masa de duminică, mama a observat că sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat, Ana? Parcă nu mai ești tu.

— Nimic, mamă. Doar că… nu mai înțeleg nimic din lumea asta. Parcă nu mai știu ce e bine și ce e rău.

— Dragostea nu e despre cine plătește nota, fata mea. E despre cum te face să te simți omul de lângă tine. Dacă nu te simți respectată, nu te mulțumi cu mai puțin.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Și am înțeles că nu e nimic greșit să am așteptări. Că nu trebuie să accept compromisuri care mă rănesc, doar de frica singurătății.

Seara, înainte să adorm, m-am întrebat: Oare chiar am devenit atât de cinici încât gesturile mici nu mai contează? Sau poate încă mai există oameni care cred în iubire adevărată, dincolo de note de plată și orgolii? Ce credeți voi?