Împrumuturi care nu se mai întorc: Când banii otrăvesc familia

— Nu înțeleg de ce trebuie să-i dăm atâția bani, Vlad! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Era deja trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, lumina galbenă părea să ne facă și mai vulnerabili.

Vlad a oftat, evitându-mi privirea. — E mama, Ana. Are nevoie. Știi că nu ne-ar cere dacă n-ar fi disperată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mariana, soacra mea, nu era genul care să-și recunoască vreodată greșelile sau să-și ceară scuze. De când mă știam cu Vlad, mereu fusese prezentă ca o umbră între noi — criticându-mi deciziile, comparându-mă cu sora lui mai mare, Irina, și făcându-mă să mă simt mereu insuficientă. Dar Vlad era singurul ei copil rămas în țară și nu voiam să-l pun într-o situație imposibilă.

A doua zi dimineață, am transferat 20.000 de lei din economiile noastre pentru avansul la apartament. Mariana a venit la noi acasă să „mulțumească”. A intrat cu pași apăsați și mi-a aruncat un zâmbet forțat.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! a spus ea teatral, dar privirea i-a alunecat imediat spre cutia cu jucării a fiului nostru, David. — Nu crezi că are prea multe? Pe vremea mea, copiii se jucau cu două bețe și-un ghemotoc de ață.

Am strâns din dinți și am zâmbit politicos. Vlad a încercat să detensioneze atmosfera, dar eu simțeam deja că regret gestul făcut.

Lunile au trecut. Mariana nu a pomenit nimic de returnarea banilor. Între timp, am început să strângem cureaua: am renunțat la vacanța la mare, am amânat renovarea băii și am început să facem cumpărături doar la promoții. Într-o zi, când am mers la ea să-i ducem niște medicamente, am găsit-o în sufragerie cu o geantă nou-nouță pe masă — o poșetă scumpă, de firmă.

— Mamă, ai luat geanta asta? a întrebat Vlad uimit.

— Da, dragule! Am muncit o viață întreagă, merit și eu ceva frumos! a răspuns ea cu un aer ofensat.

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji. — Dar banii pe care ni i-ai promis?

Mariana s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie. — Ana, nu ești tu cea care decide prioritățile în familia asta. Și oricum, Vlad știe că o să-i dau înapoi când pot.

În acea seară, m-am certat cu Vlad mai rău ca niciodată. — Nu vezi că mama ta profită de noi? Că nu are niciun gând să ne dea banii?

El a ridicat din umeri, obosit: — E mama… Ce vrei să fac? Să-i cer socoteală ca unui străin?

— Da! Pentru că noi nu mai avem bani pentru David! Pentru noi! Pentru casa noastră!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a retras în dormitor fără să mai spună nimic. În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Eu evitam să vorbesc cu Mariana; ea mă ignora sau îmi arunca replici acide când ne vedeam la mesele de familie.

Într-o duminică, la aniversarea lui David, Mariana a venit cu un cadou imens — o mașinuță electrică scumpă. Toți invitații au rămas impresionați. Eu m-am simțit umilită: nu aveam bani nici măcar pentru un tort adevărat, făcusem unul simplu acasă.

După ce toți au plecat, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ana… Nu vreau să te pierd din cauza asta.

— Atunci fă ceva! Spune-i mamei tale adevărul! Spune-i că ne-a pus într-o situație imposibilă!

A doua zi dimineață, Vlad s-a dus la Mariana. Nu știu exact ce i-a spus; când s-a întors era palid și abătut.

— A zis că nu are de unde să ne dea banii acum. Că dacă insistăm, o să spună tuturor că suntem nerecunoscători și că i-am întors spatele la bătrânețe.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era doar despre bani — era despre respect, despre limitele pe care le tragi cu cei dragi ca să nu te pierzi pe tine însuți.

În lunile care au urmat, relația mea cu Vlad s-a schimbat. Am început să vorbim mai puțin despre bani și mai mult despre ce ne dorim cu adevărat de la viață și unul de la celălalt. Am decis să nu mai împrumutăm niciodată bani familiei fără un acord scris și fără limite clare.

Mariana încă vine la noi uneori, dar distanța dintre noi e vizibilă. David crește și începe să observe tensiunile. Mă doare că nu pot schimba trecutul și că banii au lăsat o rană adâncă în familia noastră.

Mă întreb uneori: merită liniștea sufletească mai mult decât orice sumă de bani? Sau poate că adevărata bogăție e curajul de a spune „nu” atunci când toți ceilalți se așteaptă să spui „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?