În genunchi, între disperare și speranță: Povestea mea despre credință, teamă și regăsire

— Nu pot să-l găsesc pe Vlad! Nu-mi răspunde la telefon de două ore! — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul bucătăriei, cu telefonul strâns la piept, privind la soțul meu, Doru, care încerca să pară calm.

— O să fie bine, Maria. E doar un adolescent. Probabil s-a pierdut în vreo discuție cu prietenii sau a uitat să-și încarce telefonul, a spus el, dar ochii lui trădau îngrijorarea.

Dar eu știam. Vlad nu făcea niciodată asta. Întotdeauna mă suna când întârzia. Întotdeauna. În mintea mea, scenariile cele mai negre se derulau ca un film prost: accident, răpire, ceva rău. Am început să mă plimb prin casă, să mă uit pe geam la fiecare zgomot de pe stradă, să mă rog în șoaptă: „Doamne, ai grijă de el!”

Am sunat-o pe Irina, sora mea. — Irina, nu-l găsesc pe Vlad! Nu răspunde! — am izbucnit în plâns.

— Maria, liniștește-te! Poate e la bibliotecă sau la vreun coleg. Vrei să vin la tine?

— Nu știu… Nu știu ce să fac!

Am simțit cum panica mă sufocă. Am început să trimit mesaje disperate prietenilor lui Vlad. Unii mi-au răspuns sec: „Nu l-am văzut azi.” Alții nu au răspuns deloc. Am sunat la spitalul din oraș. Nimic. Numele lui nu era pe nicio listă.

Doru a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. — Tu nu înțelegi! Dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă… dacă nu-l mai văd niciodată?

El a tăcut. Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o frică ce mă rodea din interior.

Am căzut în genunchi lângă patul lui Vlad. Mi-am lipit fruntea de cearșaful lui și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, nu-mi lua copilul! Te rog, ai grijă de el! Dă-mi un semn că e bine!

Lacrimile mi se scurgeau pe obraji. În acel moment, am simțit o liniște ciudată în suflet. Ca și cum cineva mi-ar fi pus o mână pe umăr și mi-ar fi șoptit: „Ai încredere.”

Am stat acolo minute bune, poate chiar o oră. Nu mai știu. Timpul se dilatase. Am început să-mi amintesc de toate momentele când Vlad era mic și venea la mine speriat după vreun coșmar. Îl luam în brațe și îi spuneam: „Sunt aici. Nu-ți fie frică.” Acum eu eram cea care avea nevoie să audă acele cuvinte.

Telefonul a vibrat brusc. Era un număr necunoscut.

— Alo?

— Bună seara, doamnă Maria? Sunt Andreea, colega lui Vlad de la liceu. Vlad e la mine acasă. I s-a descărcat telefonul și a uitat încărcătorul la școală. Îmi pare rău că nu v-am sunat mai devreme…

Am izbucnit în plâns de ușurare. — Mulțumesc! Mulțumesc că mi-ai spus!

După ce am închis, Doru a intrat în cameră. — Ce s-a întâmplat?

— E bine… E bine… — abia am putut rosti printre suspine.

A venit acasă după încă o oră. L-am strâns tare în brațe și i-am spus:

— Să nu mai faci niciodată asta! Să nu mă mai lași fără veste!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mamă, îmi pare rău… N-am vrut să te sperii.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la una dintre mamele prietenilor lui Vlad:

„Maria, ai sunat aseară la toți copiii noștri ca o nebună! Poate ar trebui să ai mai multă încredere în fiul tău.”

M-am simțit umilită și judecată. Am început să mă întreb dacă nu cumva am exagerat. Dacă nu cumva panica mea i-a făcut pe ceilalți să mă privească altfel.

Irina a venit la mine după-amiază.

— Maria, nu te mai gândi la ce zic alții! Tu ești mamă! Cine n-a trecut prin asta nu știe cum e…

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. M-am dus la biserică duminică dimineața și m-am așezat într-o strană din spate. Preotul vorbea despre iertare și despre cât de greu e uneori să ne iertăm pe noi înșine pentru greșelile făcute din dragoste.

M-am rugat din nou:

— Doamne, dă-mi putere să trec peste rușinea asta și să-mi păstrez credința că am făcut ce trebuia pentru copilul meu.

În zilele următoare am observat că relația mea cu Vlad s-a schimbat puțin. Era mai atent cu mine, dar parcă și mai distant uneori. Doru a început să vină mai târziu acasă și să vorbească mai puțin.

Într-o seară l-am întrebat:

— Crezi că am greșit că am cerut ajutorul tuturor?

S-a uitat lung la mine:

— Nu știu… Poate ai exagerat puțin… Dar cine sunt eu să te judec? Și eu aș fi făcut la fel dacă era vorba de altcineva drag mie.

Mi-am dat seama atunci că fiecare dintre noi reacționează diferit la frică și nesiguranță. Unii se roagă, alții fug, alții judecă sau se ascund după ironii.

Au trecut câteva luni de atunci. Încerc să nu mai las anxietatea să-mi conducă viața, dar uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă dacă Vlad întârzie cinci minute peste ora stabilită.

Dar acum știu că pot găsi liniște în rugăciune și că nu trebuie să-mi fie rușine că iubesc prea mult.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi ne ascundem fricile sub masca rațiunii sau a indiferenței? Oare câți avem curajul să cerem ajutor fără teamă de judecata celorlalți?