În pragul celor 70 de ani: Singurătatea unei mame și greșelile care nu se mai pot repara

— Nu mai insista, mamă! Nu mai pot să vin. Nu vezi că nu e momentul?

Vocea lui Radu răsuna rece prin telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară în luna aceea când îl rugam să vină măcar pentru o cafea, să-mi povestească ce mai face, să-mi aline dorul. Dar de fiecare dată, răspunsul era același: scurt, tăios, ca o ușă trântită în față.

Mă uitam la poza lui de pe raft, între două lumânări aprinse pentru părinții mei. Radu, băiatul meu, era tot ce aveam mai drag pe lume. Dar de când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu-l mai recunoșteam. Irina nu mă suporta. Nu mi-a spus-o niciodată direct, dar o simțeam din priviri, din felul în care își strângea buzele când vorbeam prea mult sau când îi dădeam sfaturi despre copil. Și totuși, nu pot să dau vina doar pe ea.

Adevărul e că am făcut multe greșeli. Poate prea multe. Am fost mereu o femeie aprigă, crescută la țară, obișnuită să spun ce gândesc fără menajamente. Soțul meu, Gheorghe, era la fel. Ne certam des, uneori chiar de față cu Radu. Țipetele noastre răsunau în toată casa mică din cartierul Militari. Îmi amintesc și acum cum Radu se ascundea sub masă sau fugea la vecina, tanti Viorica, ca să nu ne audă.

— De ce vă certați mereu? mă întreba el cu ochii mari și umezi.

— Pentru că așa e viața, mamă! îi răspundeam eu, fără să-mi dau seama cât îl răneau vorbele mele.

Anii au trecut și Radu a crescut tăcut și retras. A plecat la facultate la Cluj și nu s-a mai uitat înapoi. Venea acasă doar de sărbători și atunci stătea mai mult cu prietenii decât cu noi. Când l-am întrebat de ce nu vrea să stea cu mine și cu taică-său, mi-a spus:

— Mamă, nu pot să respir aici. Parcă tot timpul e tensiune.

Nu l-am înțeles atunci. Am crezut că exagerează, că e vârsta rebeliunii. Dar după ce s-a căsătorit cu Irina și s-au mutat la casa lor din Popești-Leordeni, vizitele s-au rărit tot mai mult. La început dădea vina pe serviciu, apoi pe copil, apoi pe oboseală. Dar adevărul era altul: nu voia să mă vadă.

Ultima ceartă a fost acum doi ani, la botezul nepoatei mele, Ana-Maria. Am făcut greșeala să-i spun Irinei că nu știe să țină copilul în brațe și că ar trebui să asculte de mine, că doar am crescut un copil singură. Irina a plecat plângând de la masă, iar Radu m-a privit cu o ură pe care n-o văzusem niciodată la el.

— Mamă, nu mai vreau să te văd dacă nu poți să te schimbi!

De atunci, liniștea s-a așternut peste casa mea ca o pătură grea. Gheorghe a murit la scurt timp după aceea, iar eu am rămas singură cu amintirile și regretele mele. Mă uitam zilnic la telefon, sperând că Radu va suna. Uneori îi trimiteam mesaje scurte: „Sper că sunteți bine”, „Mi-e dor de voi”, „Vreau să-mi văd nepoata”. De cele mai multe ori nu primeam niciun răspuns.

Într-o zi am mers neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit ca pe un intrus.

— Ce cauți aici?

— Vreau doar să-mi văd băiatul și nepoata…

— Radu nu e acasă. Și te rog să nu mai vii fără să anunți.

Am plecat plângând pe stradă ca o copilă pedepsită. M-am simțit umilită și respinsă de propria mea familie.

Acum stau singură în apartamentul meu mic, cu televizorul pornit pe știri ca să nu aud liniștea apăsătoare. Vecinii mă salută politicos pe scară, dar nimeni nu știe cât de tare mă doare sufletul. Prietenele mele au nepoți care le vizitează în fiecare weekend; eu am doar poze vechi și mesaje citite și ignorate.

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. Poate dacă aș fi fost mai blândă cu Radu… Poate dacă n-aș fi țipat atât la Gheorghe… Poate dacă aș fi acceptat-o pe Irina fără să o judec… Dar toate aceste „poate” nu-mi aduc băiatul înapoi.

Într-o seară am visat că Radu era mic din nou și venea la mine în brațe plângând:

— Mamă, nu mă lăsa singur!

M-am trezit plângând și eu, realizând că acum eu sunt cea care a rămas singură.

Scriu aceste rânduri pentru toate mamele care cred că știu ce e mai bine pentru copiii lor și uită să-i asculte cu adevărat. Nu faceți ca mine! Nu lăsați orgoliul sau frica să vă îndepărteze copiii. Viața e prea scurtă pentru regrete.

Mâine împlinesc 70 de ani. Nu știu dacă Radu va suna sau dacă va veni vreodată să mă vadă. Dar mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași singurătate ca mine? Oare chiar e prea târziu pentru iertare?