In umbra despărțirii: Povestea mea despre dragoste și frică

— Irina, iar ai uitat să-ți iei cheile!
Vocea mamei răsună ascuțit pe holul îngust, printre pereții care au auzit mai multe certuri decât râsete. M-am oprit, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Aveam douăzeci și trei de ani, dar în fața mamei mă simțeam tot ca la doisprezece, când tata plecase pentru ultima oară și ușa s-a trântit atât de tare încât am crezut că se va prăbuși casa peste noi.

— Scuze, mamă, am uitat… am fost pe gânduri, am bâiguit, evitând să-i întâlnesc privirea.

— Mereu ești pe gânduri! Poate dacă ai fi mai atentă la ce se întâmplă în jurul tău, n-ai mai suferi atât. Nu toți oamenii sunt ca taică-tău!

M-am prefăcut că nu aud. De fiecare dată când aducea vorba de tata, simțeam cum mi se taie respirația. El nu mai era de mult în viața noastră, dar umbra lui plutea peste fiecare gest, fiecare decizie. Mama nu și-a refăcut niciodată viața. Eu… nici nu știam cum să încep.

Am ieșit pe ușă și am coborât scările blocului vechi din cartierul Titan, cu pași mici, ca să nu-mi scap lacrimile printre vecini. Mă aștepta Vlad la colț. Îl cunoscusem la facultate, la un seminar de literatură română. Era genul de băiat care te făcea să râzi chiar și când nu aveai chef. Dar eu nu știam să râd cu adevărat. Nu știam să iubesc fără să-mi fie frică.

— Hei, Irina! Ce-ai pățit? Pari tristă iar…

Am încercat să zâmbesc.

— Nimic, doar… mama.

Vlad a oftat și m-a luat de mână. Gestul lui cald m-a făcut să tresar. Mâinile mele erau mereu reci. Poate pentru că inima mea era încă înghețată în trecut.

— Hai să mergem la cafenea. Poate te mai liniștești.

La masă, printre aburii cafelei, Vlad a început să-mi povestească despre planurile lui de viitor: să termine masterul, să-și găsească un job bun, poate chiar să plece din țară. Eu ascultam absentă, cu gândul la tata și la felul în care plecase fără să privească înapoi.

— Irina, tu ce vrei să faci după facultate?

M-am blocat. Nu știam ce să răspund. Nu-mi imaginasem niciodată viitorul. Pentru mine, totul era despre supraviețuire de la o zi la alta.

— Nu știu… poate o să mă angajez undeva. Sau poate o să scriu…

Vlad m-a privit lung.

— Tu mereu ești nesigură. Parcă ți-e frică să visezi.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fiu altfel.

— Irina, eu te iubesc. Dar nu pot lupta mereu cu fantomele tale. Trebuie să vrei și tu…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Vlad era primul băiat care îmi spusese că mă iubește. Dar eu nu știam ce să fac cu iubirea lui. Mi-era teamă că o voi strica, așa cum mama și tata stricase totul între ei.

Seara, acasă, mama m-a găsit plângând în cameră.

— Ce-ai pățit?

— Nimic… doar că mi-e frică să iubesc. Mi-e frică să nu ajung ca tine și tata.

Mama s-a așezat lângă mine pe pat și pentru prima dată după mulți ani a părut vulnerabilă.

— Știi… și mie mi-a fost frică mult timp. Dar nu poți trăi toată viața fugind de iubire doar pentru că ai văzut-o destrămându-se o dată. Eu am greșit că n-am mai încercat.

Am plâns împreună mult timp în noaptea aceea. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în frica mea.

A doua zi l-am sunat pe Vlad.

— Vlad, vreau să încerc. Mi-e frică, dar vreau să încerc cu tine.

A tăcut câteva secunde la telefon.

— Și mie mi-e frică uneori, Irina. Dar poate tocmai asta e dragostea: să fii vulnerabil și totuși să rămâi.

Au trecut luni de atunci. Am avut certuri, am avut zile în care am vrut să fug din nou în carapacea mea. Dar Vlad a rămas lângă mine și eu am început să cred că poate merit și eu o poveste diferită de cea a părinților mei.

Uneori mă întreb: Oare chiar putem rupe lanțul greșelilor părinților noștri? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași scenarii? Poate că răspunsul stă în curajul de a iubi chiar și atunci când ne e cel mai frică.