În umbra trădării: Povestea mea după douăzeci de ani de căsnicie

— Nu pot să cred, Mihai! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, martori ai atâtor dimineți liniștite. El stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Pe masă, lângă cana mea de cafea, telefonul vibra insistent. Era Camelia. Prietena mea cea mai bună. Sau cel puțin așa credeam.

Nu știu exact când am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă. Poate când Mihai a început să întârzie tot mai des la serviciu sau când Camelia a început să mă evite, invocând mereu scuze banale. Dar niciodată nu mi-a trecut prin minte că între ei ar putea fi ceva mai mult decât o simplă prietenie. Eram împreună de douăzeci de ani. Am crescut împreună, am trecut prin lipsuri, am făcut sacrificii pentru copii și pentru casa noastră din cartierul Militari. Credeam că nimic nu ne poate despărți.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit mesajele. Nu le-am căutat. Pur și simplu telefonul lui Mihai a vibrat pe noptieră și, fără să vreau, am văzut numele Cameliei pe ecran. „Mi-e dor de tine”, scria ea. Am simțit cum mi se taie respirația. Am deschis conversația și am citit totul: promisiuni, întâlniri pe ascuns, cuvinte pe care mi le spusese și mie cândva. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

A doua zi dimineață, am stat la masă cu Mihai. Copiii erau deja la școală. L-am privit în ochi și i-am spus tot ce știam. Nu a negat. Nu a încercat să se scuze. Doar a început să plângă, spunând că nu știe cum s-a ajuns aici, că nu a vrut să rănească pe nimeni. Dar răul era deja făcut.

— Tu știi ce înseamnă asta pentru mine? Pentru copii? Pentru toți anii ăștia în care am crezut că suntem o familie?

Mihai tăcea. Eu urlam pe dinăuntru.

Am încercat să mă țin tare pentru copii. Să nu le stric echilibrul fragil pe care îl aveau deja într-o lume plină de incertitudini. Dar nu puteam să mă prefac la nesfârșit. Fiecare gest al lui Mihai mă rănea, fiecare privire a Cameliei mă făcea să mă simt trădată din nou și din nou.

Într-o zi, după ce i-am lăsat pe copii la școală, am sunat-o pe Camelia.

— De ce? De ce tu?

A tăcut câteva secunde.

— Nu știu… N-am vrut să se întâmple așa. Îmi pare rău.

— Îți pare rău? Pentru ce? Pentru că mi-ai distrus familia sau pentru că ai pierdut un bărbat care nu era al tău?

A plâns la telefon, dar lacrimile ei nu m-au mai atins. Eram goală pe dinăuntru.

Zilele au trecut greu. Mama m-a sunat într-o seară:

— Ana, trebuie să fii puternică pentru copii. Nu lăsa o femeie ca ea să-ți ia tot ce ai construit.

Dar ce mai aveam de construit? Casa era rece, Mihai dormea pe canapea, copiii simțeau tensiunea din aer și mă întrebau mereu dacă „tati o să plece”.

Într-o duminică dimineață, Mihai a venit la mine cu ochii roșii:

— Ana, vreau să încercăm să reparăm lucrurile… Nu vreau să te pierd.

L-am privit lung. Îl iubeam încă? Sau doar iubeam amintirea unei vieți care nu mai exista?

Am acceptat să mergem la consiliere de cuplu. La început, totul părea inutil. Fiecare ședință era o rană deschisă: reproșuri, lacrimi, tăceri apăsătoare. Dar undeva, printre toate aceste dureri, am început să-mi dau seama că nu eram vinovată pentru alegerile lui Mihai sau ale Cameliei. Că meritam mai mult decât minciuni și promisiuni încălcate.

Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. La serviciu abia reușeam să mă concentrez. O colegă, Irina, m-a luat într-o zi deoparte:

— Ana, nu ești singura care trece prin asta. Dar trebuie să te gândești la tine. La ce vrei tu cu adevărat.

Ce voiam eu? Să fiu din nou fericită? Să uit? Să iert?

Am început să ies mai des cu copiii în parc, să vorbesc cu mama la telefon despre orice altceva decât despre Mihai sau Camelia. Am început să citesc din nou, să gătesc rețete noi doar pentru mine și copii. Încet-încet am simțit că pot respira din nou.

Mihai s-a mutat la un moment dat într-un apartament mic din Drumul Taberei. Copiii mergeau la el în weekenduri. Eu rămâneam singură în casa noastră mare și goală, dar nu mai simțeam aceeași disperare ca la început.

Camelia a dispărut din viața mea fără explicații suplimentare. Am aflat mai târziu că relația lor s-a destrămat rapid după ce adevărul a ieșit la iveală. Poate că niciunul dintre ei nu era pregătit pentru consecințele propriilor alegeri.

Au trecut doi ani de atunci. Încă port cicatricile acelei trădări, dar am învățat să trăiesc cu ele. Am învățat că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te pot răni cel mai tare. Și că vindecarea începe atunci când încetezi să cauți vinovați și începi să te regăsești pe tine însăți.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare voi putea iubi din nou fără teamă? Oare merită să riști totul pentru dragoste? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?