În ziua aniversării noastre, mi-a spus: „Nu te mai iubesc”. Dar nu asta a fost cel mai rău…

— Nu te mai iubesc, Ana.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o secure între noi, chiar în timp ce așezam farfuriile pe masă, pentru cina noastră aniversară. Am rămas cu mâna în aer, ținând încă lingura de lemn, simțind cum totul se oprește în jurul meu. Copiii, Ilinca și Matei, se jucau în sufragerie, râzând fără să știe că viața lor urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Ce-ai spus? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

Vlad m-a privit cu o răceală pe care nu i-o știam. Nu era furios, nu era trist. Era… gol. Ca și cum așteptase momentul acesta de mult timp.

— Nu te mai iubesc. Și… plec.

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum inima mi se strânge și stomacul mi se răsucește. Am încercat să găsesc un sens, o explicație, orice. Dar el deja se îndrepta spre hol, unde o geantă mare, pe care nu o observasem până atunci, era pregătită. Telefonul lui era închis. Niciun mesaj, nicio explicație pentru nimeni.

— Vlad, nu poți să faci asta! Avem copii! Avem… viața noastră! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji.

S-a oprit în ușă și m-a privit pentru ultima dată.

— Am tot încercat să-ți spun. Dar tu erai mereu ocupată cu copiii, cu munca, cu casa… Eu nu mai pot. Am nevoie de altceva. Și… am găsit deja acel altceva.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Nu doar că pleca. Pleca la altcineva. Totul fusese planificat: geanta, telefonul închis, adresa scrisă pe un bilețel pe care l-am găsit mai târziu în buzunarul hainei lui. O adresă dintr-un cartier nou din București.

Am rămas singură în bucătărie, cu masa pusă pentru doi și cu două lumânări care ardeau încet. Copiii au venit curioși:

— Unde e tati? a întrebat Ilinca.

— Tati are ceva de rezolvat… va veni mai târziu, am mințit eu, simțind cum minciuna mă arde pe limbă.

N-am dormit toată noaptea. Am plâns până n-am mai avut lacrimi și m-am întrebat unde am greșit. Am rememorat fiecare ceartă, fiecare moment în care poate l-am ignorat sau l-am rănit fără să vreau. Dar apoi mi-am amintit și de toate momentele frumoase: vacanțele la mare, serile în care râdeam toți patru la desene animate, zilele când ne țineam de mână pe stradă ca doi adolescenți.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Îmi pare rău că trebuie să fie așa. O să țin legătura pentru copii.” Atât. Nicio explicație reală. Nicio urmă de regret.

Au urmat zilele cele mai grele din viața mea. Mama a venit din Ploiești să mă ajute cu copiii. Nu voiam să vorbesc cu nimeni, dar ea a insistat:

— Ana, trebuie să fii tare pentru Ilinca și Matei. Ei nu au nicio vină.

— Dar eu? Eu ce fac cu viața mea? Cum merg mai departe?

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— O să vezi că timpul vindecă totul. Dar trebuie să vrei să te vindeci.

Prietenii au început să mă sune, dar nu aveam putere să le răspund. Toată lumea părea să știe deja — Vlad nu s-a ascuns deloc cu noua lui relație. O colegă de la serviciu mi-a trimis o poză cu el și o femeie blondă la un restaurant din centru.

— Ana, dacă ai nevoie de ceva… suntem aici pentru tine, mi-a scris Irina.

Dar eu nu voiam decât să mă ascund sub plapumă și să dispar.

Cea mai grea parte a fost să le spun copiilor adevărul. Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi lângă mine, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tati are nevoie de o pauză… Dar noi suntem aici împreună și ne vom descurca.

Matei m-a luat de mână și mi-a spus:

— Nu plânge, mami! Eu te iubesc mult!

Atunci am realizat că trebuie să mă ridic pentru ei. Am început să merg la psiholog — prima dată în viața mea când am cerut ajutor profesional. Am descoperit cât de mult mă neglijasem pe mine însămi în ultimii ani. Totul fusese despre familie, copii, casă… Eu unde eram?

Am început să ies la plimbare prin parc cu copiii, să citesc din nou romane polițiste (pasiunea mea din liceu), să gătesc rețete noi doar pentru noi trei. Încet-încet am început să simt că respir din nou.

Vlad venea din când în când să-i vadă pe copii. Era mereu grăbit, mereu cu ochii pe telefon. La început am vrut să-l urăsc, dar apoi am realizat că ura mă ține captivă în trecut. Așa că am ales să-l las să plece — nu doar fizic, ci și din sufletul meu.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai doare uneori — când văd familii fericite prin parc sau când copiii întreabă de ce tati nu stă cu noi de Crăciun. Dar acum știu cine sunt și ce vreau de la viață.

M-am înscris la un curs de fotografie și am început să scriu povestiri scurte despre viața mea de mamă singură. Am cunoscut oameni noi și am redescoperit bucuria de a trăi pentru mine însămi.

Uneori mă întreb: oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult ne pierdem pe noi înșine încercând să fim totul pentru ceilalți? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să-și găsească vocea și puterea de a merge mai departe.