Inima care bate pentru doi: Povestea mea și a lui Radu

— Nu mai avem timp, doamnă! Dacă nu găsim un donator în două săptămâni, Radu nu va supraviețui!
Vocea doctorului Popescu răsuna în mintea mea ca un ecou dureros, în timp ce mama lui Radu izbucnea în plâns pe holul secției de nefrologie pediatrică. Mă uitam la ei, la disperarea din ochii acelei femei, la mâinile ei care tremurau pe umerii firavi ai băiatului. Eram asistentă medicală de aproape zece ani la Spitalul Județean din Iași, dar niciodată nu simțisem atât de acut neputința sistemului și a oamenilor din jur.

Radu avea doar zece ani și suferea de insuficiență renală cronică. Tatăl lui, domnul Ionescu, încerca să-și ascundă lacrimile, dar vocea îi tremura când îi spunea soției: — O să găsim o soluție, trebuie! Dar testele au venit una după alta cu același verdict: niciun membru al familiei nu era compatibil. Bunicii erau prea bătrâni și bolnavi, iar sora mai mică era prea mică pentru a fi luată în calcul.

Într-o seară târzie, după ce am terminat tura, am rămas pe bancă în curtea spitalului. Mă uitam la cerul întunecat și mă întrebam: De ce trebuie să sufere copiii? De ce nu putem face mai mult? Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea colegei mele, Mihaela:

— Te-ai atașat prea tare de cazul ăsta, Ana. Nu poți salva pe toată lumea.

— Știu, dar nu pot să-l las să moară. Nu pot.

Mihaela a oftat și m-a privit cu compasiune. — Ai un suflet mare, dar ai grijă la tine.

În zilele următoare, am început să mă documentez despre donarea de rinichi. Am citit povești despre oameni care au salvat vieți și despre riscurile la care s-au expus. Am discutat cu medicii din spital, am pus întrebări incomode și am cerut să fiu testată pentru compatibilitate. Nimeni nu știa ce fac. Nici măcar mama mea, care locuia cu mine într-un apartament modest din Tătărași.

Când am primit rezultatul că sunt compatibilă cu Radu, am simțit un amestec de frică și bucurie. M-am dus acasă și am stat ore întregi privind poza tatălui meu decedat, cel care mă învățase să nu întorc niciodată spatele unui om aflat la nevoie. În acea noapte, am visat că Radu alerga printr-un câmp cu maci, râzând fericit.

A doua zi dimineață, am intrat în biroul doctorului Popescu:

— Domnule doctor, vreau să donez eu rinichiul.

A ridicat privirea din hârtii și m-a privit lung. — Ana… Ești sigură? Nu e o decizie ușoară.

— Sunt sigură. Dacă nu fac eu asta, cine o va face?

Au urmat săptămâni de analize, consiliere psihologică și discuții interminabile cu comisia spitalului. Mama mea a aflat abia când totul era deja stabilit. A plâns mult și m-a certat:

— Ana, tu nu ai copii! Dacă vei avea vreodată nevoie?

— Mamă, dacă aș fi eu în locul lui Radu? Ce ai vrea să facă cineva pentru mine?

Nu a mai spus nimic. Doar m-a strâns tare în brațe.

Ziua operației a venit ca un vis urât. Pe holul alb al spitalului, mama lui Radu s-a aruncat la picioarele mele:

— Cum să vă mulțumesc? Cum?

Am ridicat-o și i-am spus:

— Să aveți grijă de el. Să-l iubiți dublu pentru mine.

Operația a durat șase ore. Când m-am trezit din anestezie, primul lucru pe care l-am văzut a fost chipul palid al mamei mele și ochii roșii ai Mihaelei. Au trecut zile grele de recuperare, dureri fizice și nopți nedormite. Dar cel mai greu a fost să aud zvonurile din spital:

— A făcut-o pentru bani!
— Sigur are vreo relație cu familia băiatului!
— Cine riscă așa ceva pentru un străin?

Am încercat să nu le ascult. Dar uneori mă durea mai tare decât operația însăși. Într-o zi, l-am văzut pe tatăl lui Radu pe hol. S-a apropiat timid:

— Ana… Nu avem cum să vă răsplătim vreodată.

— Nu trebuie. Sănătatea lui Radu e tot ce contează.

După câteva luni, am revenit la muncă. Radu venea uneori la control și mă îmbrățișa cu putere. Familia lui mi-a devenit ca o a doua familie. Dar relația cu mama mea s-a schimbat; era mereu îngrijorată pentru sănătatea mea și mă întreba dacă regret decizia luată.

Într-o seară ploioasă, stând la geam cu o cană de ceai fierbinte în mână, m-am întrebat: Oare cât valorează o viață? Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același gest? Poate că nu toți putem dona un organ, dar putem dona timp, empatie sau o vorbă bună.

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Ați fi avut curajul să salvați viața unui copil necunoscut?