Inima care nu încape într-o singură casă

— Mamă, iar bate cineva la ușă! strigă Ilinca, cea mai mică dintre copiii mei, cu ochii mari și speriați. Era deja trecut de ora nouă seara, iar în cartierul nostru din Ploiești nu era obișnuit să ai musafiri la orele astea. Am șters mâinile de șorț și m-am dus să deschid, cu inima bătându-mi nebunește. Pe prag stăteau doi copii: Maria și Vlad, copiii domnului Dinu, vecinul nostru de la etajul trei. Îi știam din vedere, dar niciodată nu le vorbisem mai mult de un „bună ziua”.

Maria plângea încet, cu ochii roșii și obrajii murdari de lacrimi. Vlad, mai mic cu doi ani decât ea, se agăța de mâneca surorii sale. „Tata… tata nu mai vine acasă”, a șoptit Maria printre suspine. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că domnul Dinu era bolnav de cancer, dar nu credeam că sfârșitul va veni atât de repede. Am privit în spatele lor: scara blocului era pustie, iar lumina slabă a becului tremura peste fețele lor speriate.

— Intrați, copii, le-am spus fără să mă gândesc prea mult. Nu puteam să-i las acolo, singuri în întuneric.

În seara aceea am dormit puțin. Copiii mei erau mirați și puțin deranjați de prezența celor doi străini în camera lor. Soțul meu, Cătălin, m-a tras deoparte după ce i-am culcat pe toți.

— Nu putem să-i ținem aici la nesfârșit, Livia. Avem destule probleme cu ai noștri. Cum o să ne descurcăm?

Am simțit cum mă apasă greutatea deciziei. Aveam deja patru copii: Ilinca, Andrei, Raluca și Paul. Salariul meu de asistentă medicală abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. Cătălin lucra cu ziua pe unde apuca. Dar când m-am uitat la Maria și Vlad, am știut că nu pot să-i las să fie duși cine știe unde, la un centru sau la rude care nu-i cunoșteau.

A doua zi am sunat la Protecția Copilului. Doamna de la telefon mi-a spus sec:

— Dacă nu aveți acte de tutelă sau adopție, copiii trebuie preluați de stat.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la apartamentul domnului Dinu; era încă plin de mirosul lui — tutun amestecat cu medicamente. Am găsit pe masă o scrisoare adresată „vecinei de la doi”. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde:

„Livia, dacă citești asta înseamnă că nu am mai apucat să-ți mulțumesc pentru tot ajutorul din ultimele luni. Știu că nu ne-am vorbit prea mult, dar te-am văzut mereu cum ai grijă de copiii tăi și cât ești de bună. Dacă poți, ai grijă de Maria și Vlad până vine sora mea din Italia. Nu vreau să ajungă la orfelinat.”

Am plâns în tăcere, apoi am sunat-o pe sora lui Dinu. Mi-a spus că nu poate veni decât peste câteva luni și că nu știe dacă îi poate lua pe copii definitiv.

Zilele au trecut greu. Copiii mei au început să murmure:

— De ce trebuie să împărțim totul cu ei? De ce mama îi iubește ca pe noi?

Vecinii au început să vorbească pe la colțuri:

— Uite-o și pe Livia! Nu-i ajunge că are patru guri de hrănit? Ce vrea să demonstreze?

La școală, Maria a fost luată peste picior:

— Orfano! Acum stai la miloaga vecinei?

Am mers la directoare să cer ajutor pentru rechizite. M-a privit rece:

— Doamnă, nu putem face excepții pentru fiecare caz social.

Într-o seară, Cătălin a venit acasă abătut:

— Azi mi-au zis colegii că sunt fraier că te las să aduci alți copii în casă. Cică ne facem de râs.

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi:

— Dacă tu crezi că facem o greșeală, spune-mi acum.

A oftat adânc:

— Nu cred că e greșeală… doar că mi-e frică.

Am început demersurile pentru adopție. Hârtii peste hârtii, anchete sociale, vizite inopinate ale asistentului social care se uita critic la pereții scorojiți și la frigiderul aproape gol.

— Sunteți sigură că vă descurcați? Sunt șase copii acum…

— Nu știu dacă mă descurc mereu, dar știu că nu pot să-i las pe drumuri.

Într-o zi, Maria a venit acasă cu ochii plini de lumină:

— Doamna învățătoare m-a lăudat azi! A zis că sunt curajoasă.

Vlad a început să râdă din nou. Ilinca i-a dat jucăria ei preferată fără să spună nimic.

Au trecut luni până când am primit vestea: adopția a fost aprobată. Am plâns toți împreună în bucătăria mică, printre farfurii ciobite și miros de supă ieftină.

Dar prejudecățile n-au dispărut. Unii vecini încă mă privesc ciudat. Unii prieteni s-au îndepărtat.

Dar când îi văd pe toți șase jucându-se împreună în parc sau când aud „mamă” strigat din șase piepturi diferite, știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: oare cât poate duce o inimă de mamă? Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și lărgească sufletul pentru alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?