Inima lui Vlad: Povestea unei alegeri imposibile
— Nu mai plânge, Maria, Vlad o să fie bine! a încercat să mă liniștească soțul meu, Sorin, în timp ce îmi strângea mâna cu disperare. Dar ochii lui trădau aceeași teamă care mă sfâșia și pe mine. Era ora șase seara, iar noi tocmai ne întorseserăm acasă după o zi grea la serviciu. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, rămăsese la vecina de la parter, doamna Stanciu, o femeie blândă care avea grijă de el ori de câte ori aveam nevoie.
Am urcat scările în grabă, cu inima bătându-mi nebunește. Când am intrat în apartamentul doamnei Stanciu, am știut că ceva nu era în regulă. Vlad nu alerga spre mine, nu râdea, nu striga „mami!”. Doamna Stanciu era palidă și tremura din toate încheieturile.
— Maria… s-a întâmplat ceva… Vlad a ieșit pe scară după pisică… a alunecat… a căzut…
Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat după aceea. Țipetele mele au răsunat pe tot palierul. Sorin a sunat la ambulanță, iar eu am coborât scările pe genunchi, urlând numele copilului meu. L-am găsit jos, inert, cu ochii închiși și sânge la tâmplă. L-am strâns la piept și am simțit cum lumea mea se prăbușește.
La spitalul de copii din București, totul s-a petrecut ca într-un vis urât. Medici grăbiți, lumini reci, miros de dezinfectant. Vlad era conectat la aparate, iar eu îi mângâiam părul moale și îi șopteam povești despre curcubeie și dragoni. Sorin stătea lângă mine ca o statuie spartă.
După două zile de agonie, doctorul Neagu ne-a chemat într-un birou mic și sufocant. Avea ochii roșii și vocea stinsă.
— Vlad nu mai are activitate cerebrală… Îmi pare rău… Am făcut tot ce am putut…
Am simțit cum mi se taie respirația. Sorin a început să plângă în hohote. Eu nu puteam decât să privesc în gol.
— Există o posibilitate… dacă sunteți de acord să donați organele lui Vlad, putem salva alți copii care au nevoie disperată…
Cuvintele acelea m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum să-mi las copilul să plece? Cum să accept că nu-l voi mai ține niciodată în brațe? Dar dacă viața altor copii depindea de această alegere?
Sorin a refuzat categoric la început.
— Nu! Nu pot! E copilul nostru! Cum să-l dăm bucățică cu bucățică?
Eu am tăcut mult timp. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am uitat la Vlad ore întregi, i-am ținut mânuța mică și i-am promis că nu-l voi uita niciodată. Dimineața, am privit răsăritul printre jaluzele și am simțit că trebuie să fac ceva bun din această tragedie.
— Sorin, dacă Vlad ar putea ajuta alți copii să trăiască… poate că sufletul lui va merge mai departe. Poate că așa are un rost tot ce ni s-a întâmplat…
Sorin a izbucnit din nou în plâns, dar până la urmă a acceptat. Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă și am simțit că îmi dau sufletul odată cu ele.
Au trecut zilele ca prin ceață. Am primit o scrisoare anonimă de la părinții unei fetițe care primise inima lui Vlad. „Nu vom uita niciodată sacrificiul vostru. Fetița noastră trăiește datorită băiețelului vostru curajos.” Am plâns ore întregi citind acele rânduri.
Familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Mama mea m-a acuzat că am cedat prea ușor.
— Cum ai putut? Era nepotul meu! Trebuia să lupți mai mult!
Prietenii au început să ne evite. Unii ne-au privit cu milă, alții cu neîncredere. Doamna Stanciu nu a mai ieșit din casă luni întregi.
Eu și Sorin ne-am îndepărtat unul de altul. Fiecare zi era o luptă cu vinovăția și cu dorul. Uneori îl visam pe Vlad alergând prin parc, alteori îl vedeam zâmbind dintr-o fotografie veche.
Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să mergem mai departe, dar rana nu se vindecă niciodată cu adevărat. Merg uneori la biserică și aprind o lumânare pentru Vlad. Mă gândesc la fetița care trăiește datorită inimii lui și mă întreb dacă am făcut ceea ce trebuia.
Poate că viața e făcută din alegeri imposibile. Poate că dragostea adevărată înseamnă să dai drumul atunci când doare cel mai tare.
Oare voi putea vreodată să mă iert? Oare ceilalți ar fi făcut la fel ca mine?