Inima mea, între două lumi: Decizia pe care nu am vrut s-o iau niciodată

— Nu vreau să plec de aici, Mihai! vocea mamei mele răsuna spartă prin sufrageria mică, cu tapetul scorojit și mirosul vechi de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe marginea fotoliului, iar ochii ei, altădată limpezi ca cerul de vară, erau acum tulburi și plini de teamă.

Am inspirat adânc, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. „Mamă, nu mai pot să vin în fiecare zi. Am serviciu, copiii, și tu… tu ai nevoie de cineva tot timpul. Nu ești în siguranță aici.”

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit: „Nu mă lași să mor aici, în casa mea? Aici l-am pierdut pe tata, aici te-am crescut! Cum poți să-mi faci asta?”

Nu aveam răspuns. Mă simțeam ca un trădător. Toată copilăria mea se derula în fața ochilor: mirosul de cozonac în Ajun, serile când citeam împreună la lumina veiozei, certurile noastre mărunte și împăcările pline de lacrimi. Dar acum eram adultul care trebuia să ia decizii pentru amândoi.

Mama avea 78 de ani și boala Alzheimer îi fura încet-încet amintirile. În ultimele luni uitase să stingă aragazul, se rătăcise pe stradă și mă sunase plângând că nu știe unde este. Sora mea, Irina, locuia la Cluj și venea rar. Totul căzuse pe umerii mei.

În acea seară am rămas până târziu. Am adunat hainele ei preferate într-o valiză veche și am încercat să-i explic că la cămin va avea grijă cineva de ea non-stop. „Nu ești singură acolo, mamă. Sunt oameni ca tine, asistente… Poate chiar o să-ți placă.”

M-a privit cu o tristețe pe care n-o voi uita niciodată. „Nimeni nu vrea să moară printre străini, Mihai.”

A doua zi am dus-o la căminul din cartierul Militari. Clădirea era curată, personalul amabil, dar totul părea rece și străin. Mama s-a așezat pe patul din camera ei nouă și a privit pe geam fără să spună nimic. Am plecat cu inima frântă.

Câteva zile mai târziu m-am întors la apartamentul nostru din Drumul Taberei să fac ordine printre lucrurile ei. Am găsit cutii cu fotografii vechi, scrisori de la tata, carnetul ei de note din liceu. Printre ele, într-un sertar ascuns sub hainele groase de iarnă, am găsit un jurnal.

Am ezitat o clipă, apoi l-am deschis. Primele pagini erau scrise cu litere mici și tremurate: „Astăzi Mihai a spus primul lui cuvânt.” Am citit despre nopțile când stătea trează lângă patul meu când eram bolnav, despre frica ei că nu va fi o mamă bună după ce tata a murit într-un accident stupid la fabrică. Despre sacrificiile făcute ca eu și Irina să avem tot ce ne trebuie.

Dar cel mai mult m-a durut să citesc paginile din ultimii ani: „Mihai e mereu grăbit. Nu mai are timp pentru mine. Îl văd obosit, dar nu știe cât mi-e dor să-l aud râzând.”

Am izbucnit în plâns. Toată vinovăția pe care o simțeam s-a transformat într-o durere surdă care m-a ținut treaz nopți la rând.

În următoarele săptămâni am încercat să merg cât mai des la mama. De fiecare dată mă întreba când o duc acasă. Uneori mă recunoștea, alteori mă confunda cu tata sau cu fratele ei dispărut în ’89. Odată mi-a spus: „Mihai, promite-mi că nu mă vei uita aici.”

Într-o duminică am dus-o în parc. Stăteam pe o bancă și ea privea copiii care se jucau cu mingea. „Știi,” mi-a spus încet, „cel mai greu e când nu-ți mai amintești cine ai fost.”

Mi-am dat seama atunci că nu doar eu pierdusem ceva — și ea pierdea bucățică cu bucățică tot ce fusese vreodată.

Sora mea a venit într-un weekend și ne-am certat iar: „Tu ai decis singur! Poate trebuia să găsim altceva!” Dar Irina nu știa cât de greu fusese totul — nopțile când mama mă suna speriată, zilele când nu voia să mănânce sau când plângea fără motiv.

Am început să mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am ales calea ușoară pentru mine și nu pentru ea.

Într-o zi, asistenta mi-a spus că mama a început să se obișnuiască. Are o prietenă nouă, tanti Viorica, cu care joacă table și povestește despre tinerețe. Dar când plec eu, tot mă strigă pe nume.

Acum stau în apartamentul gol al copilăriei mele și privesc jurnalul ei pe masă. Miroase a vechi și a dor. Mă întreb dacă vreodată voi putea ierta decizia pe care am luat-o sau dacă mama mă va ierta vreodată.

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta sau veți trece. Ce e mai greu: să-ți vezi părintele suferind acasă sau să-l știi îngrijit printre străini? Există o alegere corectă sau doar variante ale aceleiași dureri?