Inima unei mame frânte: Povestea mea, Irina, și lupta pentru fiul meu

— Vlad, de ce ai mințit la școală că nu ai ce mânca acasă?
Vocea mea tremura, iar ochii băiatului meu se umpleau de lacrimi. Era seară, în bucătăria noastră mică dintr-un cartier vechi din Ploiești. Lumina galbenă a becului bătea pe fața lui Vlad, care își frământa mâinile sub masă.
— Nu am mințit, mama… doar că… mi-a fost rușine să spun că iar am mâncat doar cartofi prăjiți.
M-am așezat lângă el și l-am strâns la piept. Îmi simțeam inima ca un ciob spart: voiam să-i ofer totul, dar uneori abia reușeam să plătesc facturile. După divorțul de Mihai, tatăl lui Vlad, lumea mea s-a prăbușit. El a plecat cu alta, iar eu am rămas cu un copil de crescut și cu o pensie alimentară care venea când și când.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit, făceam cafeaua și mă rugam să nu se îmbolnăvească Vlad, să nu se strice frigiderul, să nu mă dea afară de la serviciu. Lucram ca vânzătoare la un magazin alimentar, iar șefa mea, doamna Stanciu, era genul de femeie care simțea mirosul disperării. Într-o zi, când am cerut să plec mai devreme pentru că Vlad avea febră mare, mi-a spus sec:

— Dacă nu-ți convine, Irina, găsește-ți alt loc! Sunt destule femei care ar da orice pentru postul tău.

Am înghițit în sec și am plecat capul. Nu aveam de ales. Seara, acasă, Vlad mă întreba mereu:

— Mama, când vine tata să mă vadă?

Nu știam ce să-i răspund. Mihai venea rar și doar când avea chef. Îi aducea jucării scumpe și dulciuri, iar eu rămâneam cu ochii în lacrimi după ce pleca. Vlad îl idolatriza, iar eu mă simțeam tot mai mică în fața lui.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la școală: Vlad lipsea tot mai des de la ore. Am simțit cum mă sufoc. L-am găsit în parc, pe o bancă, cu ochii pierduți.

— De ce nu te-ai dus la școală?

— Copiii râd de mine că n-am haine noi… Că tata nu vine niciodată la serbări…

Am plâns împreună pe banca aia rece. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am putut salva căsnicia, pentru că nu am putut să-i ofer copilului meu o viață normală.

Într-o seară, când Vlad dormea, am sunat-o pe mama. Nu vorbisem cu ea de luni bune; după divorț mă judecase aspru.

— Ți-am spus eu că Mihai nu e om serios! Dar tu n-ai vrut să mă asculți! Acum vezi ce-ai ajuns?

Am tăcut. Avea dreptate într-un fel, dar nu aveam nevoie de reproșuri. Aveam nevoie de sprijin.

— Mama… nu mai pot singură. Ajută-mă…

A doua zi a venit cu o pungă de mâncare și cu ochii roșii de plâns. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Dar problemele nu s-au oprit aici. Într-o zi, Mihai a venit pe neașteptate să-l ia pe Vlad la el pentru weekend. Când s-au întors, Vlad era alt copil: tăcut, retras.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata a zis că dacă eram băiat adevărat rămâneam cu el… Că tu ești slabă și plângi tot timpul…

M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții sunt cei care greșesc cel mai tare?

Au urmat luni grele: certuri cu Mihai pentru pensia alimentară, vizite la psiholog pentru Vlad (pe care abia mi le permiteam), nopți nedormite și zile în care mă simțeam invizibilă. Prietenele mele dispăruseră una câte una; fiecare avea propriile probleme sau nu voiau să fie „contaminate” de nefericirea mea.

Într-o zi, la magazin a venit o clientă nouă — doamna Popescu — care m-a privit lung și mi-a spus:

— Irina, știu prin ce treci. Și eu am crescut singură doi copii. Nu te rușina să ceri ajutor.

Am început să vorbim zilnic. Îmi dădea sfaturi despre acte pentru alocații suplimentare, despre cum să vorbesc cu profesorii lui Vlad sau cum să-mi găsesc timp pentru mine.

Încet-încet am început să respir din nou. Vlad a început să zâmbească mai des; mergeam împreună la bibliotecă sau în parc. Am învățat să cer ajutor fără rușine și să accept că nu pot controla totul.

Dar rana din sufletul meu rămâne: oare am făcut destul? Oare sacrificiile mele au meritat? Sau l-am condamnat pe Vlad la o copilărie tristă doar pentru că nu am putut lupta mai mult?

Poate că multe mame se regăsesc în povestea mea. Poate că nu există răspunsuri simple sau finale fericite. Dar știu sigur că dragostea mea pentru Vlad e mai puternică decât orice greutate.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim cu sentimentul acesta de vinovăție? Și dacă ne-am spune povestea cu voce tare — ne-am ierta oare vreodată?