Inima unei mame sfâșiată: Decizia pe care nicio mamă nu ar trebui să o ia

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să văd cum ne certăm în fiecare zi, cum casa asta a devenit un câmp de luptă, nu un cămin, am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mâinile îmi tremurau pe marginea mesei vechi din bucătărie. Ilinca, fiica mea cea mare, m-a privit cu ochii ei verzi, plini de furie și neînțelegere, iar Maria, sora ei mai mică, stătea în prag, cu brațele încrucișate, încercând să-și ascundă lacrimile.

Nu așa mi-am imaginat că va arăta viața noastră. După ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie, am rămas singură cu două fete adolescente și cu o casă pe care abia reușeam să o întrețin. Am muncit la brutărie, am făcut curățenie prin casele altora, am cusut haine pentru vecini, totul ca să nu le lipsească nimic. Dar, odată cu trecerea anilor, tensiunile au crescut. Ilinca a început să vină târziu acasă, să răspundă obraznic, să ceară bani pe care nu-i aveam. Maria, mereu între noi, încerca să ne împace, dar și ea ajunsese să mă privească cu reproș.

În seara aceea, după ce am aflat că Ilinca a lipsit de la școală pentru a merge la o petrecere, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu era prima dată, dar de data asta, directoarea m-a sunat și mi-a spus că, dacă se mai repetă, va fi exmatriculată. Am încercat să vorbesc cu ea, dar mi-a trântit ușa în nas. Maria a venit la mine, cu ochii roșii de plâns: „Mamă, nu mai pot să stau aici. Nu mai suport certurile. Ilinca mă ia peste picior, tu țipi mereu la noi… De ce nu putem fi ca înainte?”

M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote. Mi-am dat seama că, în încercarea mea disperată de a le proteja, le-am sufocat. Am vrut să le dau tot ce am avut mai bun, dar am uitat să le ascult, să le înțeleg. În acea noapte, am stat trează, gândindu-mă la copilăria lor, la serile când le citeam povești, la râsetele din bucătărie, la promisiunea pe care mi-am făcut-o când au venit pe lume: să nu le las niciodată singure.

A doua zi dimineață, cu ochii umflați de nesomn, le-am chemat la masă. „Fetelor, trebuie să vorbim. Știu că nu vă place ce se întâmplă aici. Știu că v-am dezamăgit. Dar nu mai pot să vă țin cu forța într-o casă în care nu sunteți fericite. Poate că, dacă veți pleca, veți găsi liniștea pe care eu nu am reușit să v-o ofer.”

Ilinca a sărit ca arsă: „Ce vrei să spui? Să plecăm? Unde să mergem, mamă? La tata? El nici nu ne răspunde la telefon!”

Maria a început să plângă: „Nu vreau să plec, dar nici nu mai pot să stau…”

Am simțit cum mi se rupe inima. Le-am luat în brațe, dar ele s-au tras înapoi. „Nu vă alung. Vă rog doar să încercați să vă găsiți drumul. Poate la mătușa voastră, poate la o prietenă. Eu… eu am nevoie de liniște, și cred că și voi.”

Au urmat zile de tăcere. Ilinca a plecat prima, cu un rucsac și privirea încăpățânată. A mers la o prietenă, apoi la mătușa ei din partea tatălui. Maria a rămas încă două săptămâni, dar, într-o dimineață, mi-a lăsat un bilet: „Mamă, te iubesc, dar am nevoie să respir. Nu mă căuta. O să fiu bine.”

Casa a devenit brusc prea mare, prea goală. Mă trezeam noaptea și mergeam în camerele lor, le miroseam hainele, le citeam jurnalele, încercând să înțeleg unde am greșit. Vecinii mă priveau cu milă sau cu judecată. „Cum să-ți dai fetele afară? Ce fel de mamă ești?”

Dar nimeni nu știa cât am luptat. Nimeni nu știa câte nopți am plâns, câte rugăciuni am spus, câte compromisuri am făcut. Am început să merg la biserică, să vorbesc cu preotul. „Uneori, dragostea înseamnă să lași omul să plece, să-și găsească drumul. Nu te învinovăți, fiică. Roagă-te pentru ele.”

Au trecut luni. Ilinca nu mi-a răspuns la mesaje. Maria îmi trimitea din când în când câte un SMS: „Sunt bine, mamă. Am găsit o cameră la cămin. Învăț. Te iubesc.”

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Ilinca. Era scurtă, dar plină de durere: „Mamă, nu te pot ierta încă. Dar încep să înțeleg de ce ai făcut ce ai făcut. Poate, într-o zi, vom putea vorbi ca două femei, nu ca mamă și fiică.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Poate că, într-adevăr, uneori trebuie să lași oamenii să plece ca să se regăsească. Poate că, într-o zi, vom putea să ne iertăm și să fim din nou o familie.

Mă întreb în fiecare seară: oare am făcut bine? Oare există o cale de a repara ceea ce s-a rupt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?