Întâmplarea care m-a învățat să spun „Nu” cu fermitate: Rudele nu ne lasă să ne bucurăm de viața la malul mării

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, trântind ușa balconului, cu ochii umezi de nervi și oboseală. Soția mea m-a privit speriată, cu o cană de ceai în mână, încercând să-și ascundă lacrimile. Din camera de oaspeți răzbăteau râsete și clinchet de pahare: verii mei, Cătălin și Mirela, se simțeau ca la ei acasă. Era a treia săptămână de când ne „vizitau” la Constanța.

Când am decis să lăsăm Bucureștiul în urmă și să ne mutăm la malul mării, totul părea un vis. Ne-am cumpărat un apartament cochet într-un complex nou, aproape de plajă. Diminețile erau liniștite, cu miros de cafea și briza sărată care intra pe geam. Seara, ieșeam la plimbare pe faleză, ținându-ne de mână ca doi adolescenți. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că trăim cu adevărat.

Dar nu a durat mult până când veștile s-au răspândit printre rude. Într-o zi, mama m-a sunat:
— Dragule, am auzit că v-ați mutat la mare! Ce frumos! Să știi că vine vara și poate venim și noi câteva zile…

Am zâmbit atunci, naiv:
— Sigur, mamă! Oricând!

Nu mi-am imaginat că „oricând” va deveni „tot timpul”.

Primii au venit Cătălin și Mirela. „Doar un weekend”, au zis. Au rămas două săptămâni. Apoi a venit sora Ilincăi cu soțul și cei doi copii mici. Apoi unchiul meu pensionar, care s-a instalat pe canapea cu televizorul dat la maxim și a început să comenteze tot ce făceam.

Casa noastră s-a transformat într-o garsonieră de tranzit pentru tot neamul. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Dimineața găseam vase murdare în chiuvetă și prosoape ude aruncate pe jos. Frigiderul era mereu golit peste noapte. Într-o zi am găsit-o pe Mirela cotrobăind prin dulapuri după „ceva dulce”.

— Nu vă supărați, dar nu mai aveți nimic bun? — a întrebat ea cu un zâmbet larg.

Ilinca a încercat să fie politicoasă:
— Poate mergeți până la magazin…

— Eh, lasă că merge Cătălin mai târziu! — a râs Mirela.

În fiecare seară, după ce toți adormeau, eu și Ilinca stăteam pe balcon și ne uitam la valuri. Nu mai vorbeam despre nimic frumos. Doar despre cât de obosiți suntem și cât de mult ne dorim să fim din nou singuri.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.
— Nu mai pot… Nu mai e casa noastră…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Dar cum să le spun rudelor să plece? Cum să le spun „Nu” fără să par nerecunoscător sau rău?

În ziua următoare, Cătălin a venit la mine cu o bere în mână:
— Băi, ce viață ai aici! Să stai la mare… Să știi că mă gândesc serios să mă mut și eu!

Atunci am simțit cum mi se strânge stomacul. Dacă nu pun limite acum, nu o să mai avem niciodată liniște.

Seara, după cină, am adunat toată lumea în living.
— Vreau să vorbim ceva serios — am început eu, cu voce tremurată.
Toți s-au uitat mirați la mine.
— Ne bucurăm că vă place aici… Dar avem nevoie de spațiul nostru. Am venit la mare ca să fim liniștiți. Vă rog să ne înțelegeți: nu putem fi mereu gazde.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mirela s-a strâmbat vizibil.
— Adică vrei să plecăm?

Ilinca a intervenit:
— Nu vrem să vă supărăm… Dar avem nevoie de intimitate.

Cătălin a dat din umeri:
— Bine, dacă nu mai suntem doriți…

Au început să-și strângă lucrurile fără alte cuvinte. Sora Ilincăi a lăcrimat puțin, iar unchiul meu a bombănit că „nu se mai poate conta pe familie”.

După ce au plecat toți, casa a rămas tăcută. Am stat mult timp pe canapea, ținând-o pe Ilinca în brațe. Ne simțeam vinovați, dar și ușurați.

A doua zi dimineață am ieșit pe balcon cu cafeaua în mână. Soarele răsărea peste mare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște adevărată.

Dar încă mă întreb: De ce e atât de greu să spui „Nu” celor dragi? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și a nu-i supăra pe ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?