Între Datorie și Fericire: Povestea Mea din Inima Bucureștiului

— Irina, iar ai uitat să plătești factura la gaze! strigă mama din bucătărie, vocea ei răsunând ca un ecou în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. M-am oprit din împachetatul cărților pentru cursul de seară și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când primeam reproșuri pentru ceva ce nu făcusem sau nu făcusem destul de bine.

— Nu am uitat, mamă, doar că… nu am avut bani săptămâna asta, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Sora mea, Raluca, a intrat în cameră cu ochii roșii de la plâns.

— Dacă nu era Irina, nici nu aveam ce mânca azi, a spus ea încet, dar mama nici nu a părut să o audă. Pentru mama, eu eram mereu responsabilă pentru tot ce mergea prost. Tata ne-a părăsit când aveam 12 ani, iar de atunci am simțit că trebuie să fiu eu adultul casei.

În acea seară, după ce am terminat de spălat vasele, am ieșit pe balconul îngust și am sunat la Vlad. El era singurul care mă făcea să uit pentru câteva clipe de presiunea care mă apăsa zilnic.

— Iubito, hai la mine diseară. Am luat bilete la filmul ăla pe care-l așteptai de luni întregi, mi-a spus cu voce caldă.

— Nu pot, Vlad… Mama iar e supărată, Raluca are nevoie de mine cu temele… Poate altă dată.

Am simțit cum vocea mi se frânge. Vlad a tăcut o clipă.

— Irina, nu poți trăi mereu pentru ele. Și tu meriți să fii fericită. Când ai să începi să trăiești pentru tine?

Am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă. Nu știam răspunsul. Poate nici nu aveam voie să mă gândesc la asta.

Zilele au trecut la fel: muncă la biroul de traduceri, cursuri seara, acasă problemele aceleași. Mama tot mai bolnavă, Raluca tot mai retrasă. Într-o zi, Vlad m-a așteptat la ieșirea din metrou cu un buchet de lalele galbene.

— Hai să fugim un weekend la munte! Doar noi doi. Fără telefoane, fără griji.

Am râs amar.

— Știi bine că nu pot. Cine are grijă de ele?

— Dar cine are grijă de tine? m-a întrebat el privindu-mă în ochi.

În noaptea aceea m-am certat cu mama. Mi-a spus că sunt egoistă că mă gândesc la mine, că dacă nu era ea să mă crească singură, nu ajungeam nicăieri. Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia plini de amintiri dureroase și reproșuri nespuse.

A doua zi dimineață, Raluca mi-a lăsat un bilețel pe perna:

„Nu mai pot nici eu. Îmi pare rău că te-am tras după mine. Poate ar trebui să pleci cu Vlad. Meriți mai mult decât viața asta.”

Am plâns ore întregi. M-am uitat la mine în oglindă: cearcăne adânci, ochi stinși, zâmbet forțat. Unde dispăruse Irina care visa să devină scriitoare? Care râdea cu poftă la glumele prietenilor? Care visa la o familie fericită?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama care îmi reproșa că vreau să o abandonez dacă mă mut cu Vlad, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până în Herăstrău, printre oameni necunoscuți care păreau atât de liberi. L-am sunat pe Vlad și i-am spus:

— Vreau să încerc să trăiesc și pentru mine. Dar mi-e frică.

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singură. O să fim bine.

Primele luni au fost un coșmar: mama nu-mi vorbea decât ca să mă certe, Raluca era prinsă între noi două și încerca să împace pe toată lumea. M-am mutat cu Vlad într-o garsonieră micuță din Militari și am început să scriu din nou. Am publicat primele povestiri online și am primit mesaje de la oameni care se regăseau în ele.

Cu timpul, mama a început să-mi răspundă la telefon fără să plângă sau să țipe. Raluca a venit la noi într-un weekend și mi-a spus:

— Sora mea e fericită acum. Poate așa o să fiu și eu într-o zi.

Nu e ușor nici azi. Încă mă simt vinovată uneori că nu sunt acolo mereu pentru ele. Dar am învățat că sacrificiul continuu nu aduce fericire nimănui. Câteodată trebuie să te alegi pe tine ca să poți fi bine și pentru ceilalți.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Voi ce ați face în locul meu?