Între datorie și iubire: Povestea unei mame puse la încercare

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge cu chiria, nu mai suport să arunc banii pe fereastră. Eu și Irina vrem să ne luăm apartamentul nostru, dar banca nu ne dă credit fără girant. Ai putea tu să iei un credit ipotecar pe numele tău?

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o ghilotină peste liniștea din bucătăria mea. Era sâmbătă dimineață, tocmai terminasem de pus cafeaua în cești, iar soarele intra timid printre perdelele vechi. M-am uitat la el, la băiatul meu care abia trecuse de treizeci de ani, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde pe cana de cafea. Irina, nora mea, stătea lângă el, cu privirea în pământ.

— Vlad, tu știi ce înseamnă asta? Eu am 58 de ani, mai am încă zece până la pensie. Dacă nu puteți plăti rata?

— Mamă, nu se va întâmpla asta! Amândoi avem joburi stabile. E doar o formalitate. Toți prietenii mei au făcut așa cu părinții lor. E normal!

Normal? M-am simțit brusc bătrână și depășită. În mintea mea s-au derulat toate sacrificiile făcute pentru el: serile când coseam la lumina veiozei ca să-i cumpăr adidași buni, zilele când mergeam cu autobuzul două ore ca să-l duc la olimpiade. Și acum, după ce am tras atâta să-l văd la casa lui, mă roagă să-mi pun casa și liniștea pe tavă pentru el.

— Mariana, nu-l lăsa pe Vlad să sufere! — a intervenit mama mea, care locuia cu noi de când tata murise. — Știi cum e viața în chirie. Și tu ai plâns când te-ai mutat prima dată la oraș.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru vechi și am simțit un nod în gât. Dacă acceptam, riscam tot ce clădisem o viață. Dacă refuzam, îl pierdeam pe Vlad? Oare chiar atât de mult conta un apartament?

Seara, când am rămas singură, m-am uitat la contractul de credit pe care Vlad îl lăsase pe masă. Suma era uriașă pentru mine: 65.000 de euro. Rata lunară era aproape cât pensia mamei mele. Am început să plâng încet, fără să mă audă nimeni.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Lidia, m-a văzut abătută:

— Ce-ai pățit, Mariana? Ai fața unui om care a pierdut totul.

I-am povestit totul printre suspine. Lidia a oftat:

— Și fata mea mi-a cerut același lucru anul trecut. Am zis nu. S-a supărat rău, dar acum mă sună zilnic și-mi mulțumește că n-am cedat presiunii.

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc cu Vlad. El și Irina mă așteptau în sufragerie.

— Vlad, nu pot face asta. Nu pot risca totul pentru un apartament. Vreau să vă ajut, dar nu așa.

Vlad s-a ridicat nervos:

— Deci nu vrei să ne ajuți! Toți părinții fac asta! Tu ești singura care nu vrea!

Irina a început să plângă:

— O să rămânem toată viața chiriași…

Am simțit cum mă sufoc între reproșurile lor. Mama a venit lângă mine și mi-a strâns mâna:

— Mariana, ai făcut destule pentru el.

Au trecut zile în care Vlad nu mi-a vorbit deloc. Casa era plină de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama perfectă din povești.

Într-o seară, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mamă, iartă-mă că am fost dur. Înțeleg că ți-e frică. O să încercăm altfel.”

Am plâns iar, dar de data asta lacrimile erau altfel — de ușurare și recunoștință că Vlad începe să vadă și partea mea de poveste.

Acum, după luni de zile în care relația noastră s-a vindecat încet-încet, mă întreb adesea: unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la liniște? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru copiii noștri sau avem voie să spunem „nu” fără să fim judecate?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori curajul înseamnă să-ți asumi riscul de a fi neînțeles — chiar și de cei pe care îi iubești cel mai mult.