Între datorie și libertate: Povestea mea alături de mama

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele. Mama s-a oprit din mestecat supa și m-a privit lung, cu ochii ei obosiți, dar încă pătrunzători.

— Ce-ai pățit, Ilinca? De ce ridici tonul la mine? Nu ți-am cerut nimic în plus față de ce făceai mereu, a spus ea, încercând să-și ascundă tremurul din voce.

M-am simțit imediat vinovată. Nu era vina ei că mă simțeam prinsă ca într-o capcană. Dar nici nu era vina mea că viața mea părea să se fi oprit în loc, undeva între grijile pentru sănătatea ei și dorința de a avea, măcar pentru o zi, libertatea de a fi doar eu.

Totul a început acum trei ani, când tata a murit pe neașteptate. Mama a rămas singură în apartamentul nostru vechi din Ploiești, iar eu, singura ei fiică, am simțit că nu am altă opțiune decât să mă mut înapoi acasă. Aveam 34 de ani atunci, un job la o editură mică din București și o relație care abia începuse să prindă contur. Am lăsat totul baltă pentru că „așa se face”, pentru că „familia e pe primul loc”.

La început, totul părea suportabil. Mama era tristă, dar încă se descurca singură. Îi făceam cumpărăturile, o ajutam cu facturile și îi țineam de urât seara la televizor. Dar pe măsură ce timpul trecea, sănătatea ei s-a șubrezit. A început să uite lucruri simple: dacă a luat pastilele, dacă a stins aragazul. Am început să mă trezesc noaptea speriată că poate a uitat să închidă gazul sau că a căzut în baie.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. „Hai cu noi la film!” — „Nu pot, trebuie să stau cu mama.” „Ieșim la munte weekendul ăsta!” — „Nu pot, mama nu se simte bine.” La început au înțeles, apoi au încetat să mai întrebe. Relația mea s-a destrămat încet-încet; nu mai aveam timp nici pentru mine, darămite pentru altcineva.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea m-a chemat la o discuție.

— Ilinca, ai întârziat iar. Știu că ai probleme acasă, dar trebuie să găsești o soluție. Nu poți continua așa la nesfârșit.

Am plecat acasă plângând. Ce soluție? Să-mi las mama singură? Să o duc la azil? Nici nu voiam să aud de asta. În mintea mea răsuna mereu vocea mamei: „Eu te-am crescut singură după ce tata a plecat în străinătate. Nu te-am lăsat niciodată la nimeni!”

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mama m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ce-ai pățit, fata mea?

— Nimic, mamă… Sunt doar obosită.

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Nu te țin cu forța!

Dar știam că nu era adevărat. Oricât ar fi încercat să pară puternică, depindea de mine pentru orice: de la mersul la medic până la plata facturilor sau chiar schimbatul unui bec.

Au urmat luni întregi în care am trăit ca pe pilot automat: serviciu — acasă — cumpărături — gătit — curățenie — farmacie — acasă — serviciu… Uneori mă uitam pe geam la oamenii care treceau pe stradă și mă întrebam cum ar fi să fiu una dintre femeile acelea care râd la o cafea sau care se plimbă ținându-se de mână cu cineva.

Într-o duminică dimineață, verișoara mea, Simona, a venit pe neașteptate.

— Ilinca, trebuie să vorbim serios. Nu poți continua așa! Te-ai ofilit! De ce nu iei în calcul un ajutor? O femeie care să vină câteva ore pe zi?

— Mama nu vrea străini în casă… Și nici bani nu avem prea mulți…

— Dar tu? Tu ce vrei?

Am rămas fără cuvinte. Ce voiam eu? Nici nu mai știam. Să dorm o noapte întreagă fără griji? Să merg la mare? Să am un job unde să nu fiu mereu cu gândul acasă?

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram din nou copil și mama mă ținea de mână pe drumul spre școală. M-am trezit plângând și cu un sentiment apăsător de vinovăție. Cum puteam să mă gândesc la mine când ea avea nevoie de mine?

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu mama.

— Mamă… simt că nu mai pot. Am nevoie de ajutor. Poate ar trebui să acceptăm o femeie care să vină câteva ore…

A tăcut mult timp.

— Dacă asta te ajută pe tine… bine. Dar promite-mi că nu mă lași singură.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți împărți dragostea între tine și părintele tău fără să te simți egoist?

Am găsit o doamnă drăguță, Maria, care venea zilnic câteva ore. Am început să respir din nou. Am ieșit la o cafea cu Simona, am mers la teatru singură într-o seară și chiar am acceptat o invitație la film de la un coleg.

Dar sentimentul de vinovăție nu m-a părăsit niciodată complet. Mama mă privea uneori cu ochii aceia triști și știam că îi e greu fără mine tot timpul acolo.

Acum stau pe balcon și privesc apusul peste blocurile cenușii din Ploiești. Mă întreb: oare e greșit să vreau și eu o viață? Oare dragostea pentru părinți trebuie să însemne sacrificiul total al propriei fericiri?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între datorie și libertate?