Între datorie și libertate: Povestea mea cu mama

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-ți trimit bani luna asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce telefonul aproape îmi cădea din mână. Era a treia oară în ultimele două săptămâni când mama mă suna să-mi spună că nu are cu ce plăti întreținerea. În camera mea mică din București, printre cutii de pizza și facturi neplătite, simțeam cum mă sufoc.

Mama a tăcut o clipă. Apoi, cu vocea ei blândă, dar încărcată de reproșuri tăcute, a spus:
— Știu că nu-ți e ușor, Ilinca, dar dacă nu mă ajuți tu, cine?

M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în surdină. Îmi veneau în minte toate momentele din copilărie când mama se zbătea să-mi pună ceva pe masă, când mergea la două joburi ca să nu simt lipsurile. Dar acum… Acum eram eu cea care abia reușea să-și plătească chiria și să-și cumpere un bilet de metrou.

Am crescut într-un apartament cu două camere, la etajul patru al unui bloc gri din Bacău. Tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. De atunci, mama a fost totul pentru mine: mamă, tată, prietenă. Dar și judecătorul meu cel mai aspru. Când am luat decizia să plec la facultate în București, mi-a spus:
— Să nu uiți niciodată cine te-a crescut și cine a tras pentru tine!

Ani la rând am simțit că îi datorez totul. Am trimis bani acasă din primul salariu de la call-center, apoi din cel de la jobul de copywriter. Chiar și când mi-am pierdut locul de muncă în pandemie, am găsit o modalitate să-i trimit măcar câteva sute de lei. Dar acum… Acum simțeam că nu mai pot.

Prietenii mei nu știau prea multe despre asta. Până într-o seară când am ieșit la o bere cu Radu și Simona. Am povestit printre glume despre presiunea de acasă.
— Ilinca, tu realizezi că nu ești responsabilă pentru viața mamei tale? a spus Simona, privindu-mă serios. Ai dreptul să trăiești pentru tine!

Radu a dat din cap:
— Înțeleg că vrei să o ajuți, dar dacă te distrugi pe tine, cui îi folosește?

M-am simțit vinovată doar ascultându-i. Cum să nu-mi ajut mama? Cum să-i spun „nu” femeii care s-a sacrificat pentru mine? Dar în același timp, simțeam că mă sufoc sub greutatea acestei datorii nesfârșite.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Anca, prietena mea din liceu. „Ilinca, știi că eu nu-i mai dau bani mamei mele. Am decis că trebuie să învețe să se descurce singură.” M-a șocat sinceritatea ei. Am început să mă întreb: Oare chiar trebuie să port povara asta toată viața? Oare e normal ca părinții noștri să se bazeze pe noi la nesfârșit?

În weekend am mers acasă. Mama mă aștepta cu sarmale și zâmbet forțat.
— Ai adus ceva bani? m-a întrebat direct, fără ocol.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mamă, nu mai pot… Chiar nu mai pot! Și eu am nevoie de bani pentru mine!

A izbucnit:
— Pentru tine?! Dar eu pentru cine am muncit toată viața? Pentru tine! Dacă nu mă ajuți tu, cine? Sora ta e plecată în Italia și nici nu răspunde la telefon!

Am început să ne certăm. Vecina de la trei a bătut în țeavă. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, tremurând de nervi și rușine.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile mamei, dar și la toate visele mele amânate: cursul de fotografie la care visam de ani de zile, vacanța la mare cu prietenii, chiar și simpla liniște de a nu mă gândi mereu la bani.

A doua zi dimineață i-am spus mamei:
— Mamă, te iubesc. Dar nu mai pot continua așa. Trebuie să găsim o soluție împreună. Poate poți lua un job part-time sau putem cere ajutor social. Nu mai pot fi singura ta salvare.

A plâns mult. M-a făcut egoistă. Mi-a spus că n-o să mă ierte niciodată dacă ajunge pe drumuri. Dar pentru prima dată în viață am simțit că respir.

Când m-am întors în București, am început terapia. Am descoperit că nu sunt singura care trăiește acest conflict între datorie și libertate. Că mulți dintre noi suntem prinși între loialitatea față de părinți și nevoia de a trăi pentru noi înșine.

Acum încă îi trimit mamei bani din când în când, dar nu mai las asta să-mi controleze viața. Încerc să găsesc un echilibru între a fi fiica bună pe care și-o dorește și femeia liberă care vreau să devin.

Mă întreb adesea: Oare unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?