Între datorie și libertate: Povestea mea cu mama

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-ți trimit bani luna asta, chiar nu mai am de unde! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă, ca și cum aș fi vrut să-l sparg.

Pe fundal, vocea mamei răsuna ca o ploaie rece: — Cum adică nu mai poți? Tu știi cât de greu îmi e aici, singură? Tu ai uitat cine te-a crescut?

Am închis ochii. Mă aflam în bucătăria garsonierei mele din București, cu lumina slabă a serii filtrându-se prin perdeaua subțire. Mirosea a cafea rece și a oboseală. Aveam două joburi part-time, încercam să termin masterul la Litere și să nu mă prăbușesc sub povara facturilor. Dar de fiecare dată când primeam salariul, primul gând era: „Cât îi trimit mamei luna asta?”

Nu știu când s-a transformat relația noastră într-un contract nescris de datorie. Tata a plecat când aveam 12 ani. Mama a rămas cu mine și cu fratele meu mai mic, Vlad. A muncit la croitorie, apoi la supermarket, mereu cu spatele încovoiat și mâinile crăpate. Îmi amintesc cum îmi spunea: „Să nu ajungi ca mine, să muncești pe nimic.”

Dar acum, la 27 de ani, simțeam că trăiesc exact povestea ei. Doar că eu munceam pentru amândouă.

— Nu vreau să fiu rea, mamă, dar și eu am nevoie de bani. Chiria, mâncarea… Nu pot să mă descurc dacă tot ce câștig se duce acasă.

— Asta e recunoștința ta? Să știi că Vlad nu mă ajută cu nimic! Numai tu mai ești sprijinul meu… Dacă nu mă ajuți tu, cine?

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Nu voiam să fiu egoistă. Dar nici nu mai puteam.

A doua zi, la facultate, i-am povestit totul Mariei, colega mea de grupă.

— Știi ce mi-a zis Ania? Că ea nu-i dă niciun leu mamei ei. Cică fiecare trebuie să-și poarte crucea. Dar eu nu pot… Simt că o trădez dacă nu o ajut.

Maria m-a privit lung:

— Dar tu cine te ajută pe tine? Ai dreptul la viața ta. Poate ar trebui să-i explici mamei că nu poți fi mereu salvatorul familiei.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Cum să-i spun mamei că nu mai pot? Cum să-i explic că nu sunt banca familiei?

În weekend am mers acasă la Ploiești. Mama m-a întâmpinat cu ochii roșii și cu vocea tăioasă:

— Ai venit cu mâna goală?

Mi-am mușcat buzele.

— Mamă, nu mai pot… Am nevoie și eu de bani pentru mine. Nu pot să-ți trimit mereu tot ce câștig.

A izbucnit:

— Atunci ce rost are să mai trăiesc? Dacă nici copiii mei nu mă ajută…

M-am simțit ca un criminal. Vlad s-a retras în camera lui, evitând orice discuție. Tata nu mai dădea niciun semn de ani buni.

În seara aceea am stat pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de copilărie, când mama îmi citea povești și îmi promitea că totul va fi bine. Acum eram două femei obosite, fiecare cu neputințele ei.

— De ce trebuie să aleg între mine și tine? am șoptit în întuneric.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: i-am propus mamei să-și caute un job part-time sau să aplice pentru ajutor social. S-a supărat și mai tare:

— Mă umilești! Vrei să mă vadă lumea cerșind?

Am simțit cum zidurile dintre noi cresc tot mai înalte. Prietenii mei îmi spuneau că trebuie să-mi pun limite. Dar fiecare refuz era ca o rană nouă.

Într-o seară, după o ceartă lungă la telefon, am primit un mesaj de la Vlad: „Nu te mai consuma. Mama trebuie să înțeleagă că ai și tu viața ta.”

Dar cum să-i explic asta unei femei care a renunțat la tot pentru copiii ei?

Au trecut luni de zile. Am început să-i trimit mamei doar o sumă fixă, mică, lunar. Relația noastră s-a răcit. Vorbim rar și doar despre lucruri practice: facturi, rețete medicale, vreme.

Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am devenit exact ceea ce mama se temea: un copil nerecunoscător.

Dar apoi mă gândesc la mine: la visurile mele, la oboseala care nu trece niciodată, la dorința de a fi liberă.

Oare cât din viața noastră le datorăm părinților? Și unde se termină sacrificiul și începe dreptul la fericire?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu sunt singura care trăiește această luptă tăcută între datorie și libertate.

Voi ce ați face în locul meu? Unde ați trage linia între iubire și sacrificiu?