Între datorie și trădare: Povestea unei fiice care nu-și poate ierta fratele

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Ai auzit ce a zis doctorul, mama nu se poate descurca singură!
Vocea mea răsuna spart în sufrageria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Mama stătea pe canapea, cu ochii pierduți în gol, iar Radu, fratele meu mai mare, își strângea nervos paltonul pe lângă el. Era decembrie, afară ningea ca-n povești, dar în casă era mai frig ca niciodată.

— Irina, nu mai pot. Am și eu viața mea! Nu pot să mă leg de apartamentul ăsta și de problemele voastre. Oricum, dacă vindem apartamentul, îi putem plăti o asistentă. Eu nu mai stau aici!

M-am uitat la el ca la un străin. Radu fusese mereu cel care mă apăra când eram mici, cel care mă învăța să merg pe bicicletă prin parc. Acum, același Radu voia să vândă tot ce ne-a rămas de la tata și să ne lase pe drumuri. Mama a început să plângă încet, fără sunet, doar cu lacrimi care îi curgeau pe obraji.

— Nu vreau asistentă! Vreau copiii mei lângă mine… a șoptit ea printre suspine.

Radu a oftat și a ieșit trântind ușa. De atunci nu l-am mai văzut. Au trecut trei luni de atunci și fiecare zi a fost o luptă. Mama s-a înrăutățit. Are nevoie de ajutor la orice pas: la baie, la masă, la medicamente. Eu am renunțat la jumătate din normă la serviciu ca să pot fi cu ea. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; cine are timp de povești triste?

Într-o seară, după ce am adormit-o pe mama, am găsit un mesaj de la Radu: „Sper că ești mulțumită acum. Eu nu mai pot.” Am șters mesajul fără să răspund. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Oare chiar am greșit că l-am acuzat? Oare el nu are dreptul la viața lui?

Vecina noastră, tanti Mioara, mă oprește uneori pe scară:

— Irino, nu te mai necăji atâta cu frate-tău! Fiecare are crucea lui… Dar tu ești fată bună, Dumnezeu vede.

Dar Dumnezeu nu-mi plătește facturile și nu-mi dă putere când mă prăbușesc de oboseală. Într-o zi, la farmacie, farmacista m-a întrebat:

— Sunteți bine? Arătați cam obosită…

Am izbucnit în plâns acolo, printre rafturile cu medicamente. M-am simțit atât de singură! Toată lumea pare să aibă o familie normală, doar eu am ajuns să-mi urăsc fratele.

Mama mă întreabă uneori:

— Oare Radu o să vină de Crăciun?

Nu știu ce să-i răspund. Îi spun că e ocupat la serviciu, dar adevărul e că nici eu nu vreau să-l văd. Cum a putut să fie atât de rece? Cum a putut să se gândească doar la bani?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar: Radu inițiase procedura de vânzare a apartamentului fără acordul nostru. Am simțit că mă sufoc. Am sunat disperată la el:

— Radu, te rog! Mama e bolnavă! Nu poți face asta!

— Irina, nu mai insista! Eu nu mai pot duce povara asta singur. Dacă tu vrei să rămâi cu ea, rămâi! Dar eu vreau partea mea!

Am închis telefonul tremurând. M-am dus la mama și i-am spus adevărul. A plâns toată noaptea. În zilele următoare s-a stins și mai mult; parcă nu mai avea niciun rost.

La serviciu șefa m-a chemat la o discuție:

— Irina, trebuie să decizi: ori vii full-time, ori găsim pe altcineva.

Am ales mama. Am rămas fără salariu întreg și fără prieteni. Doar eu și ea, într-un apartament care parcă se micșora pe zi ce trece.

Într-o noapte am visat că tata venea acasă și ne aduna pe toți la masă. Ne certa blând:

— Voi sunteți frați! Nu lăsați banii să vă despartă!

M-am trezit plângând și cu dorința de a-l suna pe Radu. Dar n-am avut curaj.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate cineva a trecut prin ce trec eu acum: între datoria față de părinți și trădarea celor dragi. Oare există iertare pentru Radu? Oare eu sunt prea dură? Sau poate el e prea slab?

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost eu în locul lui, aș fi făcut la fel? Ce înseamnă cu adevărat să fii familie? Voi ce ați face în locul meu?