Între Datorie și Trădare: Povestea Unei Fiice Rămasă Singură cu Mama Bolnavă

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să vin aici în fiecare săptămână, să o văd cum se stinge! Eu am și eu viața mea, nu pot să-mi sacrific tinerețea pentru mama!

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și miros de ceai de tei. Mama, întinsă pe canapea, a tresărit. Eu am rămas cu mâna în aer, ținând cana de ceai, incapabilă să cred ce aud.

— Radu, cum poți să spui asta? E mama noastră! Cine altcineva ar trebui să aibă grijă de ea dacă nu noi?

El s-a ridicat brusc, și-a luat geaca și a trântit ușa. Am auzit pașii lui pe scări, fiecare pas parcă apăsa pe inima mea. Mama a început să plângă încet, iar eu m-am așezat lângă ea, încercând să o liniștesc.

Așa a început totul. O ceartă care s-a transformat într-o ruptură. Radu nu s-a mai întors. A sunat doar o dată, la două zile după aceea, ca să-mi spună că vrea să vândă apartamentul mamei. „E singura soluție”, mi-a spus rece. „Oricum nu mai are nevoie de el.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Apartamentul acesta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici am învățat să merg pe bicicletă pe holul lung, aici am plâns când tata a murit. Cum putea Radu să fie atât de rece?

— Nu vreau să-l vând! — i-am spus printre lacrimi. — Dacă vrei bani, ia-ți partea ta din altceva! Dar nu-mi lua casa!

A râs scurt la telefon.

— Nu te mai agăța de trecut, Irina. Fii realistă! Eu nu pot să mă ocup de mama. Dacă vrei tu, fă-o! Dar eu nu mai vreau să aud de asta.

De atunci nu l-am mai văzut. Mama nu mai vorbește despre el. Uneori o aud noaptea plângând în pernă. Alteori mă întreabă dacă Radu e bine, dacă are ce mânca. Îi spun că da, dar adevărul e că habar n-am.

Zilele mele au devenit o rutină obositoare: serviciu dimineața la farmacie, apoi direct acasă la mama. Îi schimb perfuzia, îi dau medicamentele, îi gătesc supa preferată de pui. Uneori mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și mă întreb cât voi mai rezista.

Prietenii mei s-au îndepărtat încet-încet. „Nu poți ieși niciodată”, „Ești mereu ocupată cu mama ta”, îmi spuneau la început. Acum nici nu mă mai sună. Singura mea companie e vecina de la trei, tanti Maria, care vine uneori cu o prăjitură și stăm la povești despre vremurile bune.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe mama, am găsit o scrisoare veche de la tata într-un sertar. Scria despre cât de mult ne iubește și cât spera ca noi doi, eu și Radu, să rămânem mereu uniți. Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Au trecut luni de atunci. Mama e tot mai slabă. Uneori mă întreabă dacă îl iert pe Radu. Alteori spune că poate el are dreptate și că nu ar trebui să-mi sacrific viața pentru ea.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe mama privind pe geam cu ochii pierduți.

— Irina, tu ai viață înainte… Nu vreau să te țin legată aici.

— Mamă, nu ești o povară! — i-am spus repede.

Dar adevărul e că uneori simt că mă sufoc. Că nu mai sunt decât „fata care are grijă de mama bolnavă”. Că nu mai am visele mele, planurile mele.

Într-o duminică dimineață, Radu a apărut pe neașteptate la ușă. Avea barba nerasă și ochii roșii.

— Pot să intru?

Am dat din cap fără să spun nimic.

S-a așezat pe marginea patului mamei și a început să plângă.

— Îmi pare rău… Nu știu ce-i cu mine… M-am simțit copleșit… Am fugit pentru că mi-era frică…

Mama l-a luat de mână și i-a șoptit:

— Suntem familie… Oricât ai fugi, tot aici te întorci…

Am stat toți trei în liniște mult timp. Apoi Radu a spus că vrea să ajute cum poate. Nu știu dacă îl cred sau dacă îl pot ierta cu adevărat.

Dar știu că povara e puțin mai ușoară când nu o porți singur.

Mă întreb uneori: oare cât putem ierta celor dragi? Și cât din viața noastră trebuie să sacrificăm pentru familie? Ce ați face voi în locul meu?