Între datorii și speranță: Povestea mea despre credință, familie și lupta pentru o casă

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să duc totul singur! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la masa goală din bucătărie. Lumina slabă a becului bătea peste fețele obosite ale părinților mei, iar sora mea, Irina, își mușca buza de jos, încercând să nu plângă. Tata s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii plini de reproș:

— Și ce vrei să facem? Să ne dăm bătuți? Să ne lăsăm casa pe mâna băncii?

Am simțit cum mă sufoc. De luni de zile încercam să țin pasul cu ratele la bancă, cu facturile care se adunau ca un blestem pe masa din sufragerie și cu salariul meu de la supermarket care nu mai ajungea nici pentru strictul necesar. Mama încerca să ne liniștească pe toți, dar vocea ei era stinsă:

— O să trecem și peste asta… Dumnezeu nu ne lasă.

Dar eu nu mai credeam. Sau cel puțin așa îmi spuneam. În fiecare noapte mă rugam în gând, cu pumnii strânși sub pernă: „Doamne, ajută-mă să nu cedez!”

Totul a început când tata a rămas fără serviciu. Fabrica la care lucra s-a închis peste noapte, iar el, la 56 de ani, nu mai găsea nimic. Mama făcea curățenie la blocuri, dar banii abia ajungeau pentru mâncare. Eu am renunțat la facultate ca să pot lucra full-time la supermarket. Irina era încă la liceu și visa să devină medic, dar în fiecare zi o vedeam cum se stinge puțin câte puțin.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă. Era un avertisment: dacă nu plătim două rate restante în următoarele 30 de zile, pierdem casa. Am simțit că mi se prăbușește lumea. Tata a început să bea mai des. Seara, când veneam acasă, îl găseam pe balcon, privind în gol, cu sticla lângă el.

— De ce nu vorbești cu preotul? m-a întrebat mama într-o seară.

— Ce să-i spun? Că suntem niște ratați? am răspuns eu, prea obosit ca să mai fiu politicos.

Dar într-o duminică dimineața, m-am dus totuși la biserică. Preotul Parohiei Sfântul Nicolae era un om blând, cu ochi calzi. M-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus doar atât:

— Nu ești singur. Dumnezeu lucrează prin oameni. Roagă-te și cere ajutorul celor din jur.

Nu știu dacă am crezut atunci ce mi-a spus. Dar în zilele următoare am început să vorbesc cu colegii de la muncă, cu vecinii. Unii mi-au dat sfaturi despre cum să renegociez creditul la bancă. Alții mi-au adus pachete cu mâncare sau haine pentru Irina.

Într-o seară, când tata era iar beat și striga la mama că totul e pierdut, am ieșit afară și am plâns ca un copil. M-am rugat cu voce tare:

— Doamne, dacă exiști cu adevărat, dă-mi un semn! Ajută-mă să nu-mi pierd familia!

A doua zi dimineață am găsit un plic sub ușă. Era de la vecina de la etajul trei, doamna Viorica. În plic erau 500 de lei și un bilețel: „Sunt puțini bani, dar poate vă ajută să treceți peste luna asta. Dumnezeu să vă întărească!”

Am început să cred că poate nu suntem chiar singuri. Am reușit să plătim o rată și am mers la bancă să cerem o reeșalonare. Funcționara de acolo, o femeie pe nume Camelia, ne-a privit cu milă:

— Nu sunteți singurii în situația asta… Hai să vedem ce putem face.

Am ieșit din bancă cu inima ușor mai ușoară. Tata a început să caute de lucru prin satul bunicilor și a găsit ceva pe șantier. Mama a primit mai multe ore la curățenie. Eu am început să fac ore suplimentare la supermarket.

Dar conflictele nu au dispărut. Tata era mereu nervos, mama plângea pe ascuns, iar Irina nu mai vorbea cu nimeni. Într-o seară am găsit-o în camera ei scriind într-un jurnal:

„Mi-e frică să nu rămânem pe drumuri… Mi-e frică să nu-l pierdem pe tata.”

Am luat-o în brațe și i-am promis că nu vom renunța niciodată unul la altul.

Au trecut luni grele. Am avut zile când nu aveam decât pâine și margarină pe masă. Dar în fiecare seară ne rugam împreună: „Doamne, ai grijă de noi!”

Într-o zi, preotul a venit la noi acasă cu câteva pungi cu alimente strânse de enoriași. Ne-a spus:

— Nu vă rușinați să cereți ajutorul! Dumnezeu lucrează prin oameni simpli.

Încet-încet am reușit să ieșim din impas. Tata s-a lăsat de băut după ce a făcut o criză la ficat și a stat două zile în spital. Irina a luat bursă la liceu și a început să zâmbească din nou. Mama mergea la biserică în fiecare duminică și aprindea lumânări pentru toți.

Eu? Am început să cred din nou că există speranță. Că uneori credința nu înseamnă doar rugăciuni șoptite în întuneric, ci și curajul de a cere ajutorul celor din jur.

Acum stau la aceeași masă din bucătărie și privesc familia mea: suntem obosiți, dar împreună. Casa noastră e mică și veche, dar e plină de iubire.

Mă întreb uneori: oare câți oameni trăiesc aceeași poveste ca noi? Câți au curajul să ceară ajutor sau să creadă că mâine poate fi mai bine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?