Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea cu mama

— Raluca, nu pleci nicăieri până nu-mi spui exact unde te duci și cu cine! vocea mamei răsuna în toată casa, tăind liniștea serii ca un cuțit. Aveam 22 de ani, dar în ochii ei eram tot fetița care trebuia să ceară voie să iasă la joacă. M-am oprit în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

— Mamă, e doar o ieșire cu colegii de la facultate. Nu trebuie să-ți dau raportul pentru fiecare pas, am spus printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea s-a apropiat, cu ochii umezi de grijă sau poate de furie, nici nu mai știam. — Tu nu înțelegi că lumea e periculoasă? Că oamenii pot profita de tine? Eu știu mai bine ce e bine pentru tine!

Așa începea fiecare seară în casa noastră. Orice încercare de independență era întâmpinată cu suspiciune, interogatorii și, uneori, lacrimi. Tata plecase când aveam 10 ani, iar mama rămăsese singură cu mine și fratele meu mai mic, Vlad. De atunci, viața noastră s-a transformat într-o fortăreață a regulilor stricte și a fricii de necunoscut.

La liceu, nu aveam voie să merg la petreceri. La facultate, trebuia să-i trimit mesaje din oră în oră. Când am încercat să mă angajez part-time la o cafenea din centru, a făcut un scandal monstru: — Nu ai nevoie să muncești! Eu te întrețin! Ce vor zice rudele că fata mea servește cafele?

Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a colegilor mei, care își trăiau viața fără atâtea restricții, și cea a mamei, care voia să mă protejeze cu orice preț. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mă asculta mereu când mă plângeam:

— Ralu, trebuie să-i spui clar că ai nevoie de spațiu! Nu poți trăi la nesfârșit sub aripa ei.

Dar cum să-i spun asta mamei fără să o rănesc? De fiecare dată când încercam să deschid subiectul, începea să plângă:

— După tot ce am făcut pentru tine… Asta merit?

Într-o seară de toamnă, am venit acasă mai târziu decât de obicei. Mama stătea pe canapea, cu telefonul în mână și ochii roșii. — Unde ai fost? Am sunat de zece ori!

— Am avut seminar prelungit și apoi am mers la bibliotecă. Nu am vrut să te deranjez…

— Nu ai vrut să mă deranjezi sau nu ai vrut să-mi spui adevărul? Raluca, eu simt când minți!

Atunci am izbucnit:

— Mamă, nu mai pot! Nu sunt copil! Vreau să iau decizii singură! Vreau să greșesc dacă e nevoie!

A izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. Vlad m-a privit speriat:

— De ce te cerți mereu cu mama?

— Pentru că vreau să fiu liberă, Vlad… Nu înțelegi?

— Dar dacă are dreptate? Dacă lumea chiar e periculoasă?

Am rămas singură în sufragerie, cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Dacă mama chiar știe mai bine. Dar apoi mi-am amintit cum mă simt de fiecare dată când trebuie să mint sau să ascund lucruri doar ca să evit o ceartă.

Într-o zi, la facultate, profesorul de psihologie ne-a pus o întrebare:

— Cine sunteți voi fără părinții voștri? Cine vreți să deveniți?

M-am blocat. Nu știam răspunsul. Toată viața mea fusese dictată de reguli impuse din iubire sau din frică. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, vinovăție, dorință de libertate.

Am decis să merg la consiliere psihologică la universitate. Acolo am întâlnit-o pe doamna Popescu, care m-a ascultat fără să mă judece:

— Raluca, uneori părinții confundă dragostea cu controlul. E greu pentru ei să lase copiii să zboare. Dar e nevoie ca tu să-ți găsești vocea.

Mi-a sugerat să încerc o discuție sinceră cu mama, fără reproșuri, doar cu ce simt eu.

Într-o duminică dimineață, am intrat în bucătărie unde mama făcea cafeaua.

— Mamă… putem vorbi?

S-a uitat la mine suspicioasă.

— Uite… știu că vrei ce e mai bine pentru mine. Dar simt că mă sufoc. Am nevoie să iau decizii singură. Să greșesc dacă e cazul. Să învăț cine sunt eu fără tine lângă mine la fiecare pas.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu pățești ceva rău. Ești tot ce am.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată, am simțit că mă vede cu adevărat.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Încă avem certuri. Încă mă sună prea des. Dar încet-încet am început să-mi câștig spațiul meu: mi-am găsit un job part-time, am ieșit mai des cu prietenii și chiar am mers într-o excursie fără ea.

Mama încă se teme pentru mine. Dar eu am început să mă tem mai puțin de cine sunt fără aprobarea ei.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim viețile pe care le vor părinții noștri și nu pe cele pe care ni le dorim? Cum găsim echilibrul între iubirea lor și nevoia noastră de libertate?