Între două case: Când lucrurile mele nu-mi mai aparțin – Confesiunea unei mame românce

— Camelia, iar ai uitat să lași cheia la mama? Cum vrei să intru să-i duc Mariei hainele pentru școală?
Vocea mamei mele, doamna Viorica, răsună în telefon cu o nerăbdare pe care o știu de când eram copil. Mă uit la ceas: e 7:30 dimineața, iar eu încerc să-mi beau cafeaua pe fugă, cu ochii pe Maria, care își caută șosetele prin teancul de haine amestecate pe canapea.
— Mamă, nu pot să mă ocup de toate! Am lăsat cheia la vecina, ți-am spus aseară.
— Da’ ce, eu trebuie să alerg după chei prin tot blocul? Of, Camelia, nu știu cum te descurci cu atâtea lucruri…
Închid telefonul și simt cum mă strânge ceva în piept. De când am divorțat de Mihai, totul pare să fie pe umerii mei. Mama a venit să mă ajute, dar ajutorul ei e ca o ploaie rece: te udă fără să-ți dai seama și te lasă cu un frig în suflet.

Maria, fiica mea de zece ani, mă privește cu ochii mari:
— Mami, unde e bluza aia roz? Cea cu pisica?
— Nu știu, iubita mea. Poate e la bunica. Sau poate a pus-o la spălat.

Îmi dau seama că nu mai știu ce e al meu și ce nu. Hainele Mariei se plimbă între casa mea și cea a mamei. Mixerul meu e la sora mea, Irina, care „avea nevoie urgent” pentru tortul nepoatei. Chiar și albumul meu cu poze din liceu a dispărut – l-a luat mama „să-l arate vecinei”.

Seara, când ajung acasă după serviciu, găsesc masa plină de vase nespălate și un bilet:
„Am trecut să las hainele Mariei. Am luat aspiratorul, că al meu s-a stricat. Mama.”

Mă prăbușesc pe canapea și simt că nu mai am aer. Îmi vine să țip: „LĂSAȚI-MI LUCRURILE ÎN PACE!” Dar nu pot. Sunt prinsă între nevoile tuturor și dorința de a nu răni pe nimeni.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama începe iar:
— Camelia, nu vrei să-i dai Mariei geaca aia groasă? La tine oricum nu-i trebuie acum.
Irina intervine:
— Și mixerul? Îl mai țin eu o vreme, da? Că tu oricum nu faci prăjituri.
Simt cum mi se strânge stomacul. Maria se uită la mine și șoptește:
— Mami, tu ești supărată?

Nu pot să-i spun adevărul. Că mă simt invizibilă în propria casă. Că nu mai am nimic doar al meu. Că fiecare lucru pe care îl dau sau îl pierd e ca o bucată din mine care dispare.

Într-o seară, după ce Maria adoarme, mă uit la dulapul golit pe jumătate și izbucnesc în plâns. Îmi amintesc cum tata îmi spunea mereu: „Fii tare, Camelia! Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce-i al tău.” Dar cum să fii tare când cei care îți iau lucrurile sunt chiar cei pe care îi iubești?

A doua zi, încerc să vorbesc cu mama:
— Mamă, aș vrea să nu mai iei lucruri din casă fără să mă întrebi.
Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec în America:
— Vai de mine! Acum te-ai făcut zgârcită? Pentru cine le-ai strâns?
Irina râde din bucătărie:
— Camelia are criză de nervi! Las-o, mamă, îi trece.

Nu-mi trece. Încep să mă retrag. Nu mai răspund la telefon când văd numărul mamei. Nu mai merg la Irina decât dacă trebuie. Maria simte tensiunea și devine tot mai tăcută.

Într-o zi, găsesc albumul cu poze aruncat pe un raft la mama acasă. Îl iau fără să spun nimic și îl ascund sub patul meu. E singurul lucru care mai pare doar al meu.

Într-o seară ploioasă, Maria vine lângă mine în pat:
— Mami, tu mă iubești chiar dacă nu-ți dau nimic înapoi?
Mă uit la ea și simt cum mi se rupe sufletul.
— Te iubesc pentru că ești tu. Nu trebuie să-mi dai nimic.
Ea zâmbește și adoarme liniștită.

Dar eu rămân cu întrebarea: oare cât din mine am voie să păstrez doar pentru mine? Cât pot să dau fără să mă pierd cu totul? Voi cum ați proceda dacă ați simți că viața voastră nu vă mai aparține?