Între două case: Povestea Mariei despre căutarea unui loc pentru fiica ei într-o familie nouă

— Nu vreau să mai văd fata asta în casa mea! vocea soacrei mele, doamna Stanciu, a răsunat ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Ana, fiica mea de doisprezece ani, s-a retras instinctiv spre ușă, cu ochii mari și umezi. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului, încercând să-mi controlez tremurul vocii.

— E copilul meu, doamnă Stanciu. Nu pot s-o las pe Ana afară. E casa noastră acum, am spus încet, dar hotărât.

Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea pierdută în podea. Nu a spus nimic. Nici atunci, nici mai târziu. Tăcerea lui a fost cel mai greu de suportat.

Când m-am mutat la Radu, după divorțul dureros de Mihai, am crezut că viața mea va începe din nou. Aveam speranța că Ana și Vlad, băiețelul nostru de cinci ani, vor găsi liniștea pe care o meritau. Dar încă din prima zi, am simțit privirea rece a soacrei mele. Pentru ea, Ana era o intrusă. Un memento al trecutului meu pe care nu-l putea accepta.

În fiecare dimineață, când pregăteam micul dejun, doamna Stanciu își făcea simțită prezența cu remarci tăioase:

— Vezi că fata ta iar a lăsat firimituri pe masă. Nu știu cum ai crescut-o…

Ana se străduia să fie invizibilă. Își făcea temele în camera ei și ieșea doar când era sigură că nu deranjează pe nimeni. Într-o seară, am găsit-o plângând sub pătură.

— Mamă, de ce nu mă place bunica? Ce-am făcut?

Mi s-a rupt sufletul. Am strâns-o la piept și i-am promis că totul va fi bine. Dar nu știam cum să fac asta.

Radu încerca să evite conflictele. Când îi spuneam cât de greu îi este Anei, ridica din umeri:

— O să se obișnuiască mama cu ea… Dă-i timp.

Dar timpul nu a adus decât mai multă răceală. Vlad era prea mic să înțeleagă tensiunile din casă, dar simțea și el că ceva nu e în regulă. Începuse să se trezească noaptea plângând.

Într-o duminică, la masa de prânz, doamna Stanciu a făcut o remarcă care m-a lăsat fără aer:

— Dacă tot ai adus-o aici pe Ana, măcar să nu-i lași pe ai mei nepoți fără nimic. Să nu te gândești că o să împartă Vlad cu ea ce-i al nostru!

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu a continuat să mănânce în tăcere. Am vrut să țip, să urlu că Ana e la fel de copil ca Vlad, că nu contează sângele sau trecutul. Dar m-am ridicat și am ieșit afară, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem aducându-mi copiii într-un loc unde nu erau doriți. Dar unde să fi mers? Nu aveam bani să stăm singure. Mama mea era bolnavă și locuia într-o garsonieră minusculă la marginea orașului.

Am încercat să vorbesc din nou cu Radu:

— Te rog… Ana are nevoie de sprijinul tău. Nu pot lupta singură cu toată lumea.

A oftat adânc:

— Maria, știi cum e mama… Nu vrea rău nimănui, dar e încăpățânată. O să treacă.

Dar nu a trecut. Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, la școală au râs copiii de mine că n-am tată ca ceilalți… Și că bunica nu mă vrea.

Am simțit furie și neputință. Am mers la școală și am vorbit cu diriginta, dar prejudecățile erau peste tot — nu doar acasă.

Într-o seară târzie, după ce copiii adormiseră, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sacrificiul merită: liniștea unui cămin aparent stabil sau fericirea copiilor mei?

Într-o zi, când Vlad s-a îmbolnăvit și am stat cu el la spital, Ana a rămas acasă cu soacra mea. Când m-am întors, am găsit-o pe Ana în camera ei, făcându-și bagajele.

— Plec la tata… Nu mai pot aici.

Am îngenuncheat lângă ea:

— Te rog… Nu mă lăsa singură aici. Ești tot ce am mai scump.

A izbucnit în plâns:

— Dar nici tu nu mă poți apăra!

Atunci am realizat cât de mult o rănise lipsa mea de putere. Am luat-o în brațe și i-am promis că vom găsi o soluție împreună.

În următoarele luni am început să caut o garsonieră ieftină. Am făcut economii din salariul meu de asistent medical și am cerut ajutorul unei prietene vechi. Într-o zi friguroasă de martie ne-am mutat — eu, Ana și Vlad — într-un spațiu mic dar al nostru.

Radu a venit uneori să-i vadă pe copii. Încerca să repare ce se stricase între noi, dar distanța devenise prea mare.

Astăzi, când privesc în urmă, mă întreb dacă am ales bine sau dacă puteam face mai mult pentru ca familia noastră să rămână unită. Dar știu sigur un lucru: niciun copil nu ar trebui să simtă vreodată că nu are loc într-o casă care ar trebui să-i fie acasă.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare câți copii cresc între două lumi care nu-i acceptă pe deplin?